operaţiunea monstru’

Cuvânt înainte de toate: mie îmi place peştele…mai ales ăla de guiţă, de cotcodăceşte, de face muuu, de are urechi lungi, de behăie sau scoate zgomote!

Miercuri de dimineaţă o luăm la pas în ordine – unii pe la 8, unii pe la 9, unii pe la 10 şi ceva (io) şi restu’ pe la 12 către Mahmudia pe malurile Dunării, unde urma să se ţină mirobolanta conferinţă de partid, congresu’ al 5-lea al partidului. Şi iată’mă’s înarmat cu răbdare că urma sa conduc vro 320km cu 2 fete în maşină, cu detector de radare şi cu o hartă ce îmi arăta drumu’ de la Tulcea la Mahmudia, cum pornesc io voios tare pe autostradă. Drum lin, fără peripeţii, fetele tăcute şi io relaxat. Ajunşi la hotelu’ unde urma să se întâmple totu’, descărcăm rapid, facem câteva aranjamente şi hop! la bere.

Da’ cum berea nu merge goală (sticla tre să fie mereu plină!!!) comandăm şi ceva de mâncare. Unu’ dintre meseni se încumetă la un peşte cu rât, alţii la somon cu saramură iar io…să vă ţineţi bine…gândindu’mă că’s la Dunăre, la 2-3 paşi + câţiva km de Deltă mă decid să comand ceva înfricoşător…rechin la grătar. Acu’ nu ştiu dacă ce am mâncat era chiar rechin, da’ sigur nu era câine sau pisică. L’am mâncat, am mai băut câteva beri până ce umezeala din aer şi mirosul de Deltă mă ameţiră. În timpu’ ăsta la masă soseau diverşi membri de partid care cereau sugestii privind mâncarea. Se dădeau o grămadă de sfaturi – nu’ţi lua somon că nu e făcut, al meu încă dădea din coadă în saramură; ia’ţi somn, nu te adoarme; ia’ţi porc, e bun că e hrănit cu stuf şi are carnea fragedă – da’ peste toate trona o voce clară ca şi cea mai bună bere servită rece “încearcă rechinu’…e la grătar…e delicios, când o să ajungi tu pe mare să prinzi şi să şi mănânci rechin? plus că e servit fără cap de către ospătăriţe…capu’ de rechin, la el mă refer”. Da’ cu toate astea, nimeni n’a încercat.

Eh şi dup’o masă copiasă servită cu satisfacţie – că adusesem omu’ iar în vârfu’ lanţului trofic (acum o să fiu împăcat cu mine când o să mă atace marele alb, Big Ghiţă al mărilor) – şi stropită bine cu bere primim vestea tristă că rezervele pentru săptămâna în curs de Heineken se duseră pe apa Dunării (că acolo se duce şi canalizarea, cred!). Aşa că sub privirile îngrozite ale ospătăriţelor trecem la alt sortiment de bere. După vro juma de oră îşi fac apariţia şi băeţii mei: Rafael, Vali şi to’arşu’ Geo.

Văzând intelectualu’ din mine (şi p’ăla de suprafaţă totodată) se decid ei rapid că io n’am origini româneşti ci belgiene, ca vafele. Sângerică Belgianu’, nou’ star al muzicii lăutăreşti pentru surzi. Mai degustăm şi al 3lea sortiment de bere fiind hotărâţi să atacăm pe 2 fronturi ca să îi surprindem pe organizatori. Seara urmează o cină copioasă pe bază de peşte şi caşacaval pane, delicioooos! Şi după ce am mâncat mult…ă pâine, ni se face milă de gazde şi decidem să atacăm cu vin. Şi atacăm fără spor…cădea o sticlă, apărea alta în locu’ ei. Ba la un moment dat parcă ne luptam cu balauri: dovedeam o sticlă şi apăreau 2 în locu’ ei, încât la un moment dat toţi mesenii începură să chiuie în speranţa că vor speria balaurii cei mulţi şi demicriminali. Nici o şansă. Ş’atunci, văzându’ne aşa speriaţi şi fără şanse de a ieşi pe propriile noastre picioare din acea luptă, Rafael ia în propriile lui mâini salvarea noastră. Ne scoate din restaurantu’ câmp de luptă pe terasă şi ne oblojeşte rănile cu o tequila – sticlă, nu shot. Şi parcă tratamentu’ dădu roade. Încet încet discuţiile noastre devin “ha? ce e os…ştiţi?” şi răspunsu’…”hahahhaaaaaaaaaa, haahahahahaaaaaa”. Complet refăcuţi dpdv al optimismului decidem să mai dăm o mână de ajutor celorlaţi luptători în războiu’ cu vinu’ şi de data asta chiar izbutim să învingem. Pesemne că tequila te face invulnerabil. Pe la 2 şi ceva băeţii dispar, io rămân în continuare în tranşee cu o echipă de oameni, pregătiţi să dăm alarma în caz că balaurii şi’ar fi făcut apariţia în mod neaşteptat.

Pe la 3, răpus de oboseala cumulată pe front şi de rănile primite, mă retrag în cameră spre a’mi trage sufletu’. Ameţeli cauzate de scurgeri masive de pahare, pereţi învârtindu’se…da’ şi un somn adânc şi odihnitor până la 7 jumate. Un duş rapid, un bărbierit neclar, un mic dejun copios udat cu suc de portocale şi apoi sesiune de şedinţe şi autografe. După astea, un prânz fantastic: ciorbă de peşte, somn (parcă) cu sos de ceapă şi ciuperci şi mămăliguţă, iar ca desert îngheţată. Bineînţeles că am mâncat doar mămăliguţa şi că am băut o bere. Iar pe urmă a venit îngheţata. Cam cu frică am mâncat’o şi p’asta (frică să nu fie din fructe de mare şi peşte).

Urmează plimbarea cu bărcuţele pe Dunăre şi prin Deltă. Eram în faţa unui moment istoric: primu’ din neamu’ meu care pune mâna în apa din Deltă! Ne îmbarcăm şi observ o imagine ciudată: toţi cu bluze/hanorace şi pantaloni mai lungi. Numa io, Vali şi Geo în tricouri şi pantaloni scurţi. “Hai frate că e cald, nu ne trebe d’estea!” şi sărim în bărcuţă. Pentru frumuseţea săriturii mele, triplu şurub cu piuliţă în stea pe cablu coaxial, primesc din partea organizatorilor expediţiei o ladă frigorifică plină. Cu bere!!! Deci, am lăcrimat de bucurie când am văzut premiu’, am plâns de bucurie când la prima accelerare a bărcii mă izbi un curent de aer rece în ochi de’mi îngheţă irisu’ (că ochelarii îi lăsasem in cameră – ar fi sunat ciudat “belgian ochelarist la apă!!!!”). Şi viteză, ţipete la tăierea valurilor ş’apoi linişte…intrăm pe canalele Deltei. Serios vorbind acum, fu absolut superb. Şi înfricosător…când văzui 2 şerpi de apă ce treceau pe lângă barcă exact pe partea pe care stăteam io. Şi de atunci n’am mai băgat deştele în apă. Eh, şi iată că după vro 3 ore de plimbat mă trezii confruntat cu 3 probleme: frigu’ ce mă paralizase în poziţia “mamelor din lumea’ntreagă”, treaba mică cauzată de bere şi a treia problemă cauzată de amalgamu’ bere cu îngheţată. Aşa că cu ochii în lacrimi, mergând chircit îl implor pe şoferu’ bărcii să tragă pe dreapta să mă pot întinde şi io. Şi trage. Şi mă întind…concluzie: broaştele au un fetiş – le place să se facă pişu pe ele.

Mai drept, da’ cu amalgamu’ în minte, îngheţat cobor din bărcuţă la hotel…trecuseră 4 ore. Urmează un duş rapid, că era fierbinte apa, îmbrăcat ca de munte: şort şi hanorac şi fuguţa la bar pentru încălzire. 1 pahar de uischii să’mi pună sângele în mişcare. Şi chiar mi’l pune în momentu’ auzirii preţului. Da’ mi l’a pus într’o asemenea mişcare că am mâncat şi gheaţa ca să’mi revin din şocu’ hipertermic. Urmează cina festivă unde iarăşi dăm peste balaurii de c’o seară mai’nainte. Concluzie: data viitoare schimbăm ora mesei ca să nu ne mai trezim cu ei pe cap! Luptăm şi când vedem că avem sorţi de izbândă ne decidem să ne cântăm victoria la karaoke. Şi astfel, Sângerică şi’a luat inimile în vro 5-6 pahare de vin şi a cântat şi el..cu Rafael, cu dedicaţie specială pentru fete şi Vali super hitu’ “Mă iubeşte femeile”. A fost un succes nebun, mai ales pentru Rafael, care îmbătat de realizare, a decis să se apropie mai mult de fane. A reuşit la a 3a încercare. Pe jumate!

După victoria categorică în faţa balaurilor am decis să ne pansăm cu vodcă şi suc de portocale la un pahar de discuţii masculine. Fotbal şi fete. Plus excursiile lu’ Rafael din Saint Tropez, până când, văzând io că lumea vrea ca el să se oprească din povestit mă decid să le dau o mână de ajutor: “Bă Rafael, hai că i’ai plictisit destul pe oameni…hâc!…zi’le şi despre…hâc!…excursia ta în Statele lu’ America!” Şi primind priviri de mulţumire din partea oamenilor şi priviri criminale din partea lu’ Rafael mă întorc la tratament. Pe la 4 părăsesc adunarea ce încă celebra victoria şi mă îndrept de spate către cameră. La 8 jumate se dă trezirea, urmează ziua 2 de şedinţe de vot şi autografe, un prânz copios şi apoi plecarea spre locurile de origine ale fiecăruia (nu mă refer la mame!).

Aşadar, plecat la 2 din Mahmudia – uitând s’o iau pe Ermi din Tulcea că ea stă în Galaţi -, ajung în Bucureşti la 6 da’ trebui să duc fetele cele 2 acasă la ele. Că Sângerică, chiar de e ochelarist, belgian şi multe altele, e înainte de toate un cavaler! Şi iată că la 8 şi un pic, de abia trăgând de mine intru şi io în casă. Şi după ce’mi trag sufletu’ înapoi, o iau iarăşi din loc spre locu’ de întâlnire cu gunoierii: Ada, Croco, Ermi, Cocoana, cei 2 meri, Pisica (nu ii stiu adresa de blog), Teiucu’ cu doamna, Marlo, Eu Alexu’, Parmalat, Marius.Z (nici adresa asta n’o stiu) si sper ca n’am uitat pe cineva . Nu mai aveam voie să lipsesc că mă lipeam de o bătută a la Ada. Aşa că pe la 9 juma îmi fac apariţia şi io, îi cunosc pe oameni, vorbesc un pic după care cad în visare. Stau şi ascult nefiind în stare să mai vorbesc pentru vro 2 ceasuri, perioadă în  care ochii îmi erau deschişi da’ eu’ meu interior sforăia de’mi era că acopăr şi muzica şi pe Ada şi pe Crocodiţa ce făceau coveruri. M’am simţit bine în cercu’ lor circumscris într’un pătrat şi promit să merg şi data viitoare dacă vor mai dori să’l invite pe “mutu’ ăla”.

Cam atât pentru moment…mă mai bag la o repriză de somn. Delectaţi-vă cu poze şi cum aveţi ocazia mergeţi în Deltă!