De ce nu am mai scris de acum țâșpe ani, nu e relevant. De ce scriu acum e… Îmi propusesem să pun poze făcute de mine la Diham. Cu zăpadă, soare, munți, brazi, da’ mă bunghi o răceală de mă ţinu fierbinte şi orizontal vro 4 zile. Iar acum îs la recuperare. Cu Modafen. Care printre miile de efecte secundare are 2 ce nu mă slăbesc…stare de nelinişte – ticu’ nervos pe care îl manifestam la nivelu’ picioarelor e acum depăşit şi de atât dat din picioare am tocit şi covoru’ de pe jos şi nu se mai ăntrezăreşte răpirea din serai – şi insomnie – de 3 zile mă tot caută somnu’, mă găseşte, îmi face cu ochiu’ ş’apoi fuge.

În fine…deci am reînceput cu scrierile şi cât de curând voi face precum Andreea Marin Bănică şi vă voi prezenta…ceva…până atunci, somn uşor…vouă, că io tot nu poci să adorm.

Pentru cei care nu’și dădură seama unde’s făcute pozele astea, vă vând un pont…Bora Bora…la dracu’, vândui tot!

Eh și pentru că’s io un săr mărinimos vă voi sfătui cum să ajungeţi în Bora Bora cu o cheltuială infimă. Nu tre să deturnaţi avioane, să daţi în cap la lume, să jucaţi la loto…Astfel, de acum înainte nu mai tre să plătiţi 2000 euro pentru a ajunge pe insulele create de zei sau pentru zei. Ci tot ce tre să faceţi e să urmaţi cu sfinţenie următorii paşi:

1. să fiţi obosiţi de nesomn… vro 2 zile.

2. în a 3a zi, să nu mâncaţi nimic până la ora 14.

3. în loc de o masă copioasă, serviţi o bere. Apoi încă una. Şi la mijloc încă una. Adică 3.

4. După bere încercaţi o minunată pălincă de prune, de casă nu de magazin. Beţi un ţoi micuţ…pentru început. După ce v’aţi încălzit sufletu’, gâtu’, stomacu’, gura, buzele, ochii şi nasu’, cereţi unei fomei să vă toarne pălincă într’un pahar. Un pahar de vro 200ml, în care orice bărbat ştie că se toarnă doar niţică pălincă. Da’ fomeia nu ştie şi ea’l umple. Eh…şi pentru că nu e frumos să refuzi o fomeie, îl bei pe tot să pari cocoş în faţa ei şi a celorlalte fomei ce se uită cu ochii beliţi la tine, în timp ce băeţii din spatele tău fac pariuri legate de rapiditatea cu care  vei lovi duşumeaua. Da’ tu nu cazi, nuuuu…stai drept, bei tot, mai inspiri şi niste mirosuri de grătar ş’apoi totu’ se clatină, aeru’ devine rarefiat, vezi doar norii, ceru’, auzi zgomote ca de motoare şi…ai senzaţia de decolare.

După ce se mai stabilizează niţel lucrurile, primeşti cafeluţa gratuită din partea companiei aeriene, o roşie, un pahar mare de apă cu sare şi o lingură de ulei. Te gândeşti că cu atâţia oameni având probleme cu sănătatea din cauza supraponderalităţii, ăştia de la compania aeriană îţi fac un bine lăsându’te sa bagi o salată. Iar după cafea şi salată, ai parte de turbulenţe…totu’ se învârte, căderi bruşte în care te prinzi de scaunu’ din faţă, ameţeli, greutăţi în respiraţie…Şi la un moment dat deschizi ochii şi vezi…wc’u’ strâns bine în braţe.

Pentru orice informaţii despre rezervări, clasa berii şi durata pălincii, luaţi legătura cu…nu cu mine, că io ajunsei doar în Ameţica!

Nu mazăre de constanţa, ci d’aia de grădină. Mai bine zis de sac, că aşa cumpără aştia din State din supermarketuri. Toţi au râs de bietu’ om:  medici, poliţişti, presă, cerşetori, oameni normali, bancheri, mafioţi…chiar şi el.

Da’ dacă în loc de mazăre îi creştea iarbă, marijuana? Era tot aşa de vesel (ca’n Gay Paris) sau primea amendă pentru cultivare de droguri, pentru trafic de droguri şi pentru consum de droguri şi ar fi devenit la vârsta lui, om bătrân, gay într-una din închisorile american?

Stau şi mă întreb…

Berea fu bună…Pilsener Urquell. Servirea ireproşabilă în cehă…că dacă le ziceam în engleză nu ştiau nimic. Aşa că le’am zis în germană. Tot nimic. Aşa că am învăţat ceha de bază pentru a supravieţui. Pivo adică bere şi pohar adică pahar. Şi deştele ridicate pentru a arăta câte pivo şi câte pohare doresc. Mâncarea demenţială…nu era! Prima masă, primu’ şoc. O supă ce era un mix perfect între apă, smântână, ulei şi ceva roşu pe care nu l’am dibuit ce era. Greţoasă! Felu’ 2: senviş cu multă pâine. A doua masă, cea de cu seară, pe specific moravian, fu mai tare: porc la proţap, jambon de nu ştiu ce animal şi cartofi prăjiţi. Cu salată. Salata cu mult zahăr. A treia masă, la un restaurant cu specific: o supă cu ciuperci, specialiatate zonală, iarăşi mix perfect între apă, smântână şi făină. Felu’ 2: şniţel vienez. Şi cu toate că eram leşinat de foame, nu am putut să mănânc nimic. Ultima masă pe tărâm cehesc, grătar de pui, porc şi cârnăciori. Porcu’ cam în sânge şi cam tare. Cârnaţii cam nefăcuţi.

Vinu’…deşi îs mult lăudaţi cehii din Moravia pentru vinurile lor, au dat’o în bară cu mine. Păi sângele albastru apă nu se face! Pe o scară de la 1 la 4, unde 1 e dulce şi 4 e sec, vinu’ moravian e pe la…6. În condiţiile în care, noi românii, avem la 7 oţetu’. De abia cu 2 litri de apă minerală la pahar de vin era băubil.

Zona fu faină. Câmpuri frumoase, castele…noi am vizitat castelu’ din Lednice nu înainte de a da turu’ imensului parc al castelului cu bărcuţa şi pe jos. Cu bărcuţa la început ca să mai omorâm din ţânţari, pe jos la întoarcere că nu aveam loc în caleşti. Aşa că, un săr a dat o lecţie de clasă tuturor ţăranilor (mai ales ălora de la sud de Dunăre) despre cât de importană e sănătatea şi natura. Şi pentru natură, am creştinat 2 copaci. Şi apoi am intrat în castel. Care fu construit de cătra verii mei din alt sânge, familia von Liechtenstein. Fain castelu’, în renovare. Faine picturi, mai ales 2. Prima, m’a şocat. Era cu o gagică cu breton ce trăise pe la 1800. Bă, urâtăăăăă că prima mea impresie fu:

- Aiiiii…şiz so fachin aglii! Ai finc şiz hir tu scher dă gousts!

La care veni răspunsu’ ghidei:

- Şi uăz oan of dă moust biutifăl umăn of hăr taimz!

Hait! Urmă al doilea tablou, cu o tanti însărcinată. Ghida:

- Şi gheiv bărt tu 24 chidz!

Şi replica fu:

- Şi had no breic!

Am vrut să fac poze pe acolo, da’ evident că bodiguarzii nu ştiau cine îs şi mai mai să’mi confişte şi telefonu’. Bodiguarzii erau doar 1, da’ ăla era aşa de mare că dădea impresia de mai mulţi. I’am promis în stilu’ dulce românesc că nu’l apucă încoronarea mea acolo la palat.

După castel, seara la bere, am auzit cea mai tare dumă din toată excursia, povestită de un coleg de breaslă din Cehia. Discutam la masă cu el, un englez şi încă vro 2 baeţi. Şi cehu’ a scos’o:

- Last ier ai uent tu Scotland…near loknes.

- Meit, did iu si dă monstăr? întrebă englezu’.

- Iea, evrii dei.

- Uat?

- Iea, evrii dei. Mai uaif!

Cât am mai râs. Aaa, şi mai devreme în acea zi, Sângerică dădu lecţii despre cum se ţine o prezentare. Că fură 2 zile de prezentări iar io doar în ultima vorbii. Şi prezentară: engleji, japoneji, poloneji, cehi, slovaci, austrieci, sloveni, croaţi, unguri şi români – şefu’ şi io. Iar io, îi ridicai pe toţi în picioare cu prezentarea şi stilu’ meu. Mi se spuse că mă irosesc aiurea la job şi că ar trebui să plec la Haliud – să fac carieră acolo. Da’ deocamdată, mai stau niţel pe aci.

Şi acum…poze. Doar câteva. Când mai fur de la colegi, mai ataşez.

În consecinţă: fain tare!

Io unu’ nu găsesc nimic fain în sumo. 2 cercuri care se izbesc, caută să se împingă în afara unui cerc. Care în unele cazuri e la fel de mare ca unul dintre cercurile izbitoare. Pe urmă, 2 mase de şuncă şi celulită ce tremură la fiecare scărpinat în nas, bălţi de sudoare ce curg de zici că Niagara se mută în sală, grimase de durere, nervi şi efort din partea unora care fac atac de cord dacă mecdonaldz scoate un burger de 5 kile…şi jumate.

Ş’apoi publicu’. O sumedenie de japoneji, chineji şi alte naţii, adunaţi în număr de vro 10mii într’o sală micuţă. Ei, cei 10mii, probabil cântăresc cât micu’ dejun al cercurilor. Da’s fericiţi. Chiar şi când un cerc se rostogoleşte peste ei şi le rupe vro câteva oase, le umple gura de slană. Da’ ei îs fericiţi pentru că apucă să vadă ceea ce nimeni nu vede. Puţele şi los cojones cercurilor. Şi mai mult ca sigur că cercurile nu şi le’au mai văzut de câteva tone de hamburgeri, cărnuri, brânze şi câteva sute de ani buni. Astfel că, atunci când, în fine, cercu’ se opreşte din rostogolirea sa (după ce mută Pământul de pe axa lui – şi noi dăm vina pe Hummer pentru încălzirea globală!), cercu’ se repede între cei striviţi şi:

- Le’ai văzut? Îs dotat?

Păi probabil că cojonele îs mari că n’au mai fost folosite…iar scula…

Apoi, altă chestie…pe lângă icnetele şi basul puternic rezultate din izbitura cercurilor…nu o mai ieşi ceva? În fond, cercurile îs sub presiune. Îşi contractă muşchiuleţii şi şuncile şi se aruncă unul spre celălalt (rostogolesc e un termen mai adecvat) şi se lovesc ţinându’şi respiraţia. De ce îşi ţin respiraţia? Fla-tu-len-ţa! Ferice de spectatori…

În ultimii ani, Greenpeace s’a luptat cu japonejii pe tema balenelor. Aci de ce n’o interveni?

Totuşi am găsit un fan sumo. Mai ales de când campionatu’ e câştigat de un conaţional de al lui. Da, v’aţi prins, e bulgar…15 minute m’a silit să mă uit la sumo. Şi era fascinat! Cu fruntea îmbrobonită de sudoare, cu respiraţia sacadată, stând în picioare, ţopăind, mimând gesturi de sumo…şi cu mâna dreaptă pe umăru’ meu, ţintuindu’mă în scaun. Rezultatu’? Lăcrimez şi acum, n’o să mă mai pot uita la nici un documentar despre balene o perioadă bună şi mă mai doare şi spatele…cred că mi’a mutat coloana pe alt traseu.

Şi acum, mă mai întreb…încă îndrăznesc…cercurile cum se pipi? Au veceuri turceşti pe dimeniunea lor, cu o gaură imensă în podea ca să poată primi toată cantitatea ce se scurge de acolo…dintre văile cercului? Şi totuşi cum o fi să te masturbezi, trăgându’ţi’o singur între şuncile burţii? Asta, bineînţeles, după ce izbuteşti să ai o erecţie fără să fi căzut lat victimă a unui atac de cord?

-  Bruno, mă Bruno, stai! Nu, nu alerga aşa…

Şi de după gardu’ verde al blocului cu uşa deschisă larg apare Bruno. O namilă, o monstruozitate de câine lup. Imens. Io în clipa aia am încetinit pasu’.  Bruno liniştit, se apropie de primu’ copac din calea lui, ridică picioru’ drept din spate şi şi’l rezeamă de copac. Probabil îşi făcea încălzirea pentru alergări, ca balerinele. Apare şi stăpânu’. Un deget de om de 10 kile cu haina de blană a nevesti’sii pe el. Haina udă. Şi cocoşat, cu un cioc d’ăla de era pe post de perie pentru frecatu’ între sfârcuri, ochii mari băgaţi în fundu’ capului.

Şi tacticos îşi aprinde o ţigară. Trage din ea cu nesaţ, fumul scoţându’i bine de tot ochii in evidenţă. În sensu’ că’i bulbucară de ziceai că acum – acum, fac colecţie de mingiuci de ping-pong. În timpu’ ăsta, Bruno se dă jos de pe copac şi face paşi în direcţia mea. Se apropie liniştit, mă adulmecă pe la adidaşi, blugi şi se opreşte din adulmecat în dreptu’ bijuteriilor sărului.

Io, livid, mă opresc din mers…

- Cuţu….cu….ţu…ce…ăăă…dor…ăăă…eşti…ăăă…tu?

Şi înghit greu de tot, cred că şi sâmburii de la măru’ lu’ Adam. Bruno pesemne nu întelegea bâlbâitura mea. Aşa că stătea proţăpit cu botu’ în bijuteriile mele. Io, încerc să fac o manevră de scăpare. Dau uşurel de tot picioru’ stâng spre stânga, îl opresc după un timp că riscam să ajung în sfoară, şi încerc să mă împing şi cu dreptu’ spre stângu’…

-  He…ăăă…heee…cu…ţu…cu…ţu…nu…mă…ăăă….mut…mă…

Apele îmi şiroiau pe frunte, inima dădea să’mi spargă pieptu’ şi să iasă afară prin tricou’ de nebună, picioarele îmi tremurau şi tot mă încordam să’mi trag bijuteriile în corp. Să nu mai fie acolo, doar doar să scap de elefantu’ ăla de câine. Ş’atunci lu’ stăpân’su’ îi intrară ochii la loc în orbite şi văzu scena…

- Bruno…vino încoa! Nu vă temeţi, nu muşcă!

Bruno se depărtează calm de bijuterii şi io prind puţin glas…

-  Nu mă t…em…nu mă tem…nu’mi era de muşcat cât mi’era de lins…

Şi după 3 zile de plimbat şi acomodat cu maşina vine la birou roşie ca un bujor, ca un mac, ca o felie de pepene verde…

- Ştii…am făcut o mică prostie.

- Ce anume ai făcut?

- Am lovit maşina!

- Cuuuuuum? Stai niţel. Cum dracu’ ai lovit maşina? E vina ta?

- Da…cred.

- Cum adică crezi? Ăla e avariat rău? Aveai cedează, stop…?

- Păi cred că eu sunt de vină…ăla n’are nimic. E un zid.

- Uatafac? Cum ai intrat în zid? Că bănuiesc că e mare…

- Nu l’am văzut…

Menţionez acum că noua colegă e plăpândă şi palidă la faţă. Din cauza asta ai impresia că e leşinată mai mereu. Şi pentru că pare leşinată şi poziţia ei la volan e una de leşin. Cu capu’ dat pe spate, ochii bulbucaţi şi cu albu’ ăla scos în evidenţă şi limba într’o parte. Şi d’asta n’a văzut zidu’.

Rezultatele: maşina s’a ales cu bara faţă (cu faţa a intrat!), mască sparte. Puse la loc cu picioru’, imediat. Iar bara, în plus, a fost şi găurită. Că zidu’ avea 3 ţevi scoase în afară. Ca 3 puţe. Sculate, că doar venea o femeie către el. Mă rog, mai leşinată. C’altfel ieşeau mai multe. Ţevi.

Oricum, cred că zidu’ fu cam dur şi cam bădăran cu ea. Că de atunci n’a mai condus.

Îs mai greu, da’ nu dpdv al minţii, al creerului, al ouţelor, al maturităţii…ci mai greu. Am 76 de kile. Dimineaţa. Seara bat spre 78. Am mai fost la fotbal da’ nu păţii nimic notabil, am fost iar prin deplasări prin ţară. Şi vă zic doar atât: lăsaţi dracului Elada, ţara cefelor groase, a mâncătorilor de gulaş şi vizitaţi România. Băi, e superbă. Maramureşu’ e de vis – la iarnă n’o să zic la fel, mai mult ca sigur, când o să mă prindă zăpada prin nordu’ lui ş’o să am mustăcioara bocnă şi mucii ţurţuri – da’ până atunci mai e. Vă recomand io pensiuni faine de tot, cu mâncare de nu te mai interesează oglinda, pe Valea Ampoiţei, în Baia Mare, iarăşi pe lângă Alba Iulia…numa mergeţi mă copii şi vizitaţi ca să stimulăm economia românească şi să ne îmbogăţim…concetăţenii ce au pensiunile.

Voi ce aţi mai făcut?

Mulţam pentru urări şi să ştiţi că deşi nu v’am răspuns, v’am transmis toate cele bune pe calea gândurilor.

Duminică seara, pe la ceasurile 10-11, pe o arteră din Bucureşti, un el ş’o ea în maşina ei. Ea la volan, el în dreapta.

El: – De cât timp ai permis? Că te mişti bine în trafic…

Ea: – De 3 ani…oau, ce greu tre să-ţi fi fost să spui asta…având în vedere ce gândiţi voi bărbaţii despre noi…

El: – Nu aveam în minte…da, aşa e.

Ea: – Tu…de cât timp ai permis?

El: – De 8 ani…

Ea: – Oooooo…şi conduci în fiecare zi?

El: – În ultimu’ timp da…pentru că aşa mi’e jobu’…

Ea: – Unde lucrezi?

El: – Sunt şofer de tir… (aci glumi, toată lumea ştie că el nu e şofer de tir şi că “the bird is the word“).

Ea, din zâmbăreaţă cum fu până atunci, deveni posacă, schimbă privirea, linia gurii, se uită speriată pe geam şi: – Ah…mdeah…bravo!

El: - Am glumit! Nu’s şof…

Ea: – Da…e ok…

El, în mintea lui, “way to go champ!”.

Ea: – Şi…îl ştii pe Tarzan? Ăla de sărea şi făcea ca toate alea la volan?

El: – Io am glu…da, îl ştiu. Am fost colegi de curse. Da’ din cauza lui mă gândesc să renunţ la viaţa asta de tirist.

Ea: – Aha…mdeah…bravo!