facultate pentru viitor

Demult, pe vremurile când io eram student eminent în Politehnică şi chiuleam pe rupte refugiindu’mă cu colegii pe terasa rectoratului şi aruncând cu diverse către tocilarii ce fugeau disperaţi către ore, s’a întâmplat ceva. A venit noiembrie ş’o dată cu noiembrie ş’alegerile prezidenţiale.

Şi’ntr’o astfel de zi, din timpu’ campaniei prezidenţiale mă îndreptam ghemuit în geacă către facultate. Ajung la ore, salut lumea din sală şi’l văd. Era Mache! Acum, paranteză, Mache era un băet din Teleorman – parcă -, de la sat, ce avea aspectu’ ăla de om muncit încă din fragedă pruncie: mâini mari şi bătătorite, păr şi faţă arse de soare, riduri în juru’ ochilor, 1,5 metri înălţime, lat în spate, c’un mers apăsat şi c’o voce ce trăda excesul de Carpaţi făcut de bunic’su. Da’ era băet bun…până prin anu’ 3, când prinse gustu’ cluburilor. Da’ la momentu’ ăla, adică ăsta de care vă spun, era băet bun.

Închid paranteza şi revin. Aşadar, îl văd. Vânăt la faţă, tremurând din toate aţele puloverului, cu mâinile crăpate şi ceva alb pe sub unghii…iar părul, părul îi stătea în toate direcţiile, deşi era mare de 3 deşte. Toţi ceilalţi râdeau de el, iar Mache săracu’ stătea chircit în bancă. Io deja mă gândeam “Mache, toţi mai jucăm pe sub mână, da’ măcar ne spălăm deştele…”. Da’ varianta originală nu era asta.

- Ce ai păţit mă Mache?

- Ce vrei bă…să râzi şi tu de mine?

- Ce ai bă Mache…dă’o dracului de treabă. De ce să râd de tine?

- Cum de ce să râzi…parcă nu ştiu io…aşa sunteţi voi bucureştenii.

Tre să fac altă paranteză. În grupa de facultate, de 32 de oameni, eram 7 bucureşteni. 3 băeţi şi 4 fete. De fete au tras toţi ca să le’o tragă şi au reuşit – aşa că cu ele n’avea nimeni nimic. Rămâneam noi băeţii. Unu’ dădea pe la ore din sesiune în sesiune – nu io! Altu’ venea în acelaşi ritm cu mine, adică pe 3 cărări şi rar. Că nu nimeream întotdeauna poarta. Da’ ei aveau treabă cu mine. Că io eram ăla, bucureşteanu’ băşit, de îi lua peste picior. Închid a doua paranteză.

Mă întorc către ăilalţi şi’i întreb pe ei ce avea Mache. Şi ce’mi aud urechile?

Colegii mei din cămine, împreună cu alţii, fură la lipit afişe electorale. Nu mai ţin minte partidu’. Eh şi lipeau ei cu drag şi spor afişe pe străzile capitalei noaptea. Când colo, dau nas în nas cu lipitorii de la alt partid. Şi s’au luat la bătaie. Ştiţi cum se bat lipitorii, nu? Suluri făcute în grabă din afişe – pe post de bâte, ochii închişi şi lovituri în stânga – dreapta. Ş’astfel Mache al meu încasă vro 3-4 suluri în cap, faţă şi 1 sau 2 peste mâini de’l paralizară. Mai ales că erau vro minus câteva grade afară.

Rămas aşa paralizat de durere, singura armă a lu’ Mache fu înjurătura. Ş’o zise…într’un moment nepotrivit. Cu ochii mijiţi, văzu o făptură apropiindu’se de el ş’o voce mai subţirică îl întrebă de ce înjură aşa urât. Deschise ochii mai mult şi văzu un copil de 13-14 ani, cam cât el de statură, cum îl fixa cu privirea. În mână, puştiu’ avea o găleată de aracet. N’apucă să deschidă Mache gura, că imediat puştiu’ îi trânti găleata în cap – pe post de cască. Mache uită de lovituri, de înjurături şi cuprins brusc de energie îşi scoase găleata din cap. Geru’ se amplifică prin aracetu’ rece ca gheaţa şi neuronu’ lu’ Mache decedă!

- Răscoli’o'aş pe mă’ta. ‘ţi’ar neamu’ în pu..pti,ptiii, ptiuuuu…

Scuipatul ăsta fu cauzat tot de puşti. Cât timp Mache l’a boscorodit, puştiu’ se înarmă c’o bidinea de aracet. Şi întors lângă Mache, îi trase vro 4-5 bidinele peste faţă, cu o eleganţă ce ar stârni invidie chiar şi’n sufletu’ jumătăţii artisitice a Mărului. Şi toţi prinseră a râde. Şi colegi şi duşmani. Şi după hohote, urmă cea mai cruntă fază. Aflară că lipeau afişe pentru acelaşi partid.

Mache nu se arătă prea bucuros, totuşi. Aşa că luându’şi tălpăşiţa, pe la orele 3 dimineaţa în căminu’ – ăla unde stătea – un urlet groaznic brăzdă liniştea nopţii. Alertaţi, dădură toţi de pe palier fuga către veceuri, de unde se bănuia că ar fi venit strigătul disperat al unui om ce se luptă cu moartea. Când colo…Mache urla ca din gură de şarpe în timp ce făcea duş. Cu apă rece. Că apă caldă nu era…pentru că_conducta era spartă.

Am râs cu lacrimi…Mache a plâns. Am râs cred că juma de an de el. Săracu’.

Inutil să vă mai spun că 2 săptămâni Mache a tremurat de jurai că dansează cu Simplu sau pe Freestyler.Şi de atunci începu schimbarea lu’ Mache. Care la ultimu’ examen din anu’ 5 nu a vrut să’mi dea să copiez după el.

-  Ai uitat cât ai râs de mine?

- Pă’ bine mă Mache…da’ ăştilalţi care au râs…

- Las’ că le vine şi lor rându’.

Futu’l. Noroc că profu’ era băiet bun şi n’a vrut să mă pice. Mai ales după ce i’am zis că ţin cu Dinamo. Iar Mache…ei bine, Mache e însurat (1-0 pentru el), are casa lui (hai să zicem 2-0), are cică o fată (3-0 pentru el), are job în sistem (4-0 pentru el). Da’ nevastă’sa are circa 110 kile. 110-4 pentru mine! Mache, parcă ai dori să îmi fi dat să copiez, nu?

Am scris asta, că zilele trecute am aflat despre el. Respiraţie uşoară şi reflexe de felină, bă Mache!

curat ciudat, parol!

Se pare că atrag lepşele mai ceva decât … muştele. Punctele de suspensie semnifică: zahărul, mierea, dulciurile, pepenele, etc. şi mai puţin treaba mare sau nr.2. Cu leapşa asta mă pricopsii de la Alina şi tre s’o duc la bun sfârşit pentru a scăpa de gura ei păcătoasă şi mare.

Eh…tre să enumăr 10 ciudăţenii d’ale mele…şi e atât de simplu: locurile 1-10…IO! Io pentru că mi’s un ciudat. “Vai, da’ cum să spui aşa ceva despre tine?” mă veţi întreba. “Tu, Sângerică, băiet amuzant, drăguţ, fain, cel mai sângericos dintre tăţi…”. Păi iată de ce:

1. Îs foarte schimbător…şi de viteze, între altele (mai ales după ce am văzut io nişte pornache cu tantili singure în maşini). Mai schimbător decât vremea. Cosmina Păsărin, Simona Senz-oala îs pielea p…. pe lângă mine. Acu râd, peste 2 minute înjur cu atâta patimă de Banderas recunoaşte că tot sângele latin e la mine, iar el e norvegian – de drept! După care mă calmez…şi iar mă apucă.

2. Îs atent la detalii…la fete, că în rest nu mă prea uit. Poa să fie ea miz univers, cu măsurile 110-60-90…dacă are o aluniţă cu 2cm mai sus decât ar fi trebuit, o mustăcioară ce de abia, de abia mijeşte (de când cu ochelarii nu mai e de glumă), dacă are un deşt mai nu ştiu cum, sau zice că turcu a făcut treabă bună şi că Dinamo e mai puternică…apăi te du fată dragă cu tot cu Mădălina Manole în braţe!

3. Brichetele. Deşi nu mai îs fumător, cred că am strâns vro 30 până acum. De pe unde am putut: mese baruri, cluburi, amici, cunoscuţi, necunoscuţi, rude…

4. Bilele. De sticlă şi colorate eventual. Am vro 40. De mic copil le’am strâns, iar când voi fi mai mare şi mă voi scărpina în dos toată ziua, deschid expoziţie. De bile! Ş’o să stau gol să prezint şi bilele mele. Tot colorate! (sper că de ruj).

5. Am un umor sadic. Nu pot să râd de ceva prea mult. Io tre să râd de cineva. Mai ales când cineva dă semne de nervozitate, de nebuneală, prostie cauzate de glumele mele. Mor de plăcere când văd că acel cineva se simte din ce în ce mai prost, complexat de glumele mele. Şi bineînţeles că nu mă opresc. Dacă persoana îmi e dragă, mă opresc…după ce mă satur şi’mi cer scuze cât pot io de frumos. Dacă mi’e antipatică, apăi…nu mă satur niciodată. Da’ mai fac pauze de respiro în care îmi recapăt suflu’. Că de multe ori a trebuit să fug, să mă feresc din calea lor și a diverselor obiecte ce zburau către mine.

6. Desenele animate. M’ai găsit la desene? Păi să nu mă deranjezi. Iar dacă e DragonBall, Batman, Superman, X-Men şi îndrăzneşti să mă deranjezi, nu mai ai linişte. Poa să vină Monica Belluci goală să îşi frece ţâţele de faţa mea, dacă’s desene…nu’i rămâne decât să înceapă singură ş’o ajung io. Chiar termin şi’naintea ei!

7. Filmele…le prefer p’alea uşoare. Comedii, aventuri…nu mai suport filmele grele, alea pe care le vede tot românu’ şi’ncepe “mamă, cât de adevărat e filmu’. şi câte substraturi şi subînţelesuri are!“. Cum a zis săptămâna trecută o tanti la radio despre Zombieland. Că e plin de idei ascunse şi înţelesuri nebănuite, pe care le descoperi într’o altă formă la fiecare vizionare. Să fiu al dracu’ dacă am descoperit ceva! Ş’am văzut filmu’ de 2 ori. Mai mult decât o luptă pentru supravieţuire şi o idilă, nu amvăzut nimic. Da’ mi’a plăcut!

8. Murăturile. Dă’mi murături şi suntem cei mai buni prieteni. Da’ să fie bune. Oricum, apreciez şi gestu’ în cazu’ în care nu’s pe gustu’ meu murăturile tale.

9. Adidasii. Sireturile de la adidaşi tre să fie aranjate în oglindă unu’ faţă de celălalt! Altfel, simt că nu îi pot purta! Şi dacă mă mai calcă şi cineva pe ei, s’a terminat cu şmecheria!

10. Frica de apă, a se înţelege mări, lacuri, oceane. Dacă văd la tv/pc un documentar/film care are câteva scene de filmări subacvatice simt că mă sufoc. Excepţie: Fool’s gold (e o comedie uşoară,d’aia!). Iar dacă apar în cadru şi vro 2-3 rechini, deja trebe altă lenjerie.

11. Păianjeni. Atât…

Am trecut 11. Leapşa o ia cine pofteşte, că doar luna cadourilor este!

colţuri de ţară

Zilele trecute, mai exact joi şi vineri, am fost într-un tur de forţă prin Hunedoara – Deva – Alba Iulia la nişte conferinţe reprezentând partidul. Cu brio, chiar! Astfel, joi seara după o lungă dezbatere cu aperitive, sărmăluţe hunedorene (foarte, foarte, da’ foarte picante), fripturică de porc şi pui ş’un tort diplomat cu ciocolată albă (aşa ziceau tantili de pe lângă mine) senzaţional, am plecat spre hotelu’ unde eram cazat. Pe drum, opresc la o benzinărie, cumpăr şi io 2 beri la 0,33, Heineken, şi plec fuguţa către hotel. Bucuros că s’a terminat prima zi, bucuros că aveam bere şi bucuros că era şi meci. Ajuns în cameră vreau să desfac berea. Că mi’era sete.

Şi când colo…desfăcău de bere lipsă, brichetă n’aveam, lingură, cuţit, furculiţă lipsă…mobilier în cameră destul. Aşa că, pun sticla cu gâtu’ înclinat pe colţu’ mesei şi îi dau una în cap sperând că voi deschide capacu’. Sticla rămâne intactă, capacu’ la locu’ lui…masa ciuntită serios. Nu’i nimic, zic. Dau jos de pe ea tot, TV, pahare, tavă ş’o întorc cu partea ciuntită la perete. Văd o noptieră…pun sticla, lovesc…noptiera ciuntită.

- Ce dracu’? Ăştia chiar au luat tot de la Ikea?

După juma de oră de spume – atât sticlele cât mai ales io -, înjurături – către mine că n’am luat Ursus că se desfac uşor, că ăştia de la Heineken n’au implementat sistemu’ de deschidere de la Ursus, că hotelu’ că are mobila de la Ikea şi că am ciuntit’o pe toată – izbutesc să desfac sticlele…numa că, pofta de bere şi setea trecuseră. Aşa că am aruncat berea!

În dimineaţa următoare, plin de voie bună şi de veselie, mă îndrept către Castelul Huniazilor. Am rămas impresionat încă de la poartă de măreţia şi frumuseţea construcţiei, mai ales de schelele de renovare care cică – circulă legenda – îs acolo de ani mulţi şi până nu se va găsi o mână puternică să le dărâme, la castel se repara mereu câte ceva pe zi. N’am putut vizita turnurile şi mi’a părut rău, da’ îmi plăcură sala cavalerilor şi nenea de acolo ce cânta la xilofon. De asemenea, mi’au plăcut geamurile cu vitralii, pe care era lipită o mare foaie A4 cu mesaju’ “Nu le deschideți. Fragil!”. Or fi şi ele tot de  acum 4-500 de ani?

După vizita la castel am plecat către Sarmizegetusa. De mic copil visam să ajung în cetatea lu’ Decebal să ating ruinele încărcate de istorie. Şi pornesc plin de o nemărginită bucurie şi încărcat de emoţie, ca un pui de dac. Ajung în Haţeg, intersecţie mai mare, tanti din gps îmi zice să fac la stânga. La stânga, 2 străzi. Tanti nu zice pe care s’o iau, aşa că, trecând de prima, intru pe cea de’a 2a străduţă. Şi mă băgă prin nişte sate cu o stradă atât de largă de juram că’s cu tiru’. Oamenii se opreau din activitate şi se uitau la mine cum treceam pe lângă casele lor, orătăniile de pe drum mă fixau cu privirea, vântu’ îşi domolea bătaia…timpu’ parcă stătea în loc. Drumu’ devenea din ce în ce mai îngust, gropile din ce în ce mai mari…io din ce în ce mai nervos, tanti din gps din ce în ce mai înjurată şi supusă la perversiuni sexuale de mintea mea bolnavă…şi de furie. Da’ deodat’…drumu’ se lăţeşte, gropile dispar şi ajung în Sarmizegetusa. Văd ruinele pe partea stângă, parchez, cobor cu picioarele tremurând de emoţie şi mă apropii de intrarea în complex. Mă apropii de un nene ce îşi făcea veacu’ pe acolo şi cu vocea tremurândă îl întreb:

- Să trăiţi! Se pot vizita ruinele?

- Ziua bună! No, cum nu…dară poftiţi…

- Ce bine…de mic doream să văd Sarmizegetusa…

- No, ştiţi că asta e aia romană…Ulpia Traiana…aia dacică e în munţii Orăştiei…

- Cum pul…adică nu e aia dacică? Futu’i…am bătut drumu’ de pomană, că io p’aia voiam s’o văd…e departe?

- Şi matale, ca toţi…aia dacică. E, e…să tot fie vro 100 de km…

- În morţii…mda, n’am cum să mă abat…mulţam fain nene…sănătate!

M’am urcat în maşină, am înjurat tot ce ştiam io până atunci şi câteva chestii pe care le’am descoperit recent. Ş’am plecat către Densuş, unde e o biserică din piatră ce datează din secolu’ 13, conform speciliştilor în istorie şi artă. Cert e că e construită cu piatră şi coloane de marmură de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. La ora actuală este cea mai veche biserică din România în care se mai ţin slujbe. Am făcut câteva poze ş’am plecat către Alba Iulia supărat că bucăţica de dac din sufletu’ meu nu’şi văzuse locu’ de obârşie.

derby

Diseara e marele meci mare…cel mai mare meci din campionatul intern. Derby-ul Romaniei. Steaua – DINAMO!

O sa fiu cu sufletu’ la gura timp de aproape 2 ore, 2 ore ce pot duce pe DINAMO cu un pas mai aproape de titlu (nu iau in calcul infrangerea sau egalul). O sa fiu cu sufletu’ la gura in fata televizorului, pt ca n’am mai fost de ceva vreme pe stadion la un meci de al cainilor si nici n’o sa ma mai duc o perioada de timp – din superstitie!

Lasand la o parte circul mediatic din ultima saptamana (Golanski ranit la cap cu o piatra, Jiji care refuza sa lase suporterii dinamovisti pe stadion, Jiji care se razgandeste si accepta 676 suporteri – n’ar fi fost derby fara fantastica galerie alb-rosie!!!) va voi povesti cateva amintiri placute sau nu de ale mele, legate de acest derby. Si incepem:

Steaua – DINAMO 1-1, 24 octombrie 1999

Plecam de la bloc 7 baeti. 3 dinamovisti, 4 stelisti. Prieteni din copilarie, de mingiuca si boscheti de pipi. Intram intr’o Dacie si o luam catre Drumu Taberei. Pe drum ne facem planu’: la sosire ne despartim, urmand ca la plecare sa ne vedem la masina. In fine…se termina meciu’ si o luam catre masina. Noi, dinamovistii. Ne despartim de marele grup de suporteri si o luam toti 3 pe niste stradute catre locul de intalnire. In fata noastra, la vro 200 de metri multi indivizi cu bare, rangi si bate in mana. Ne reducem viteza sperand ca aia vor disparea la primul colt. Din fericire dispar…din nefericire apar pe langa masina cu care venisem. Iar aia 4 stelisti nu se vedeau…ce injuraturi si’au luat atunci. Ne bagam fularele si ce mai aveam pe maneci, in pantaloni si facem pasi catre masina. Cand colo…suntem intampinati de vro 7 indivizi cu fulare ros-albastre fiecare cu cate o bata/ranga in mana. Si incepe discutia:

- Cu cine tineti ba?

- Cu…Steaua…(si in minte…DINAMO iarta’ma ca zic asta, tot pe tine te iubesc)

- Si unde p.la mea va sunt fularele, steagurile, tricourile?

- Aaaaa…nu avem frate…noi suntem veniti cu rata sa vedem meciu’ si nu ne’am luat si d’alea….

- Ba…voi va frecati p.lile de mine? Sunteti caini, nu?

- Nu frate…n’auzi ca am venit cu rata sa vedem meciu’?

- De unde ba?

- Branesti…(am zis io…nu stiu de ce, da’mi venisera in minte micii facuti acolo)

- Aha…Branesti…ia canta ba imnu’ Stelei…

- Aaaa…

- Hai ba ca nu te aud…

Si’si indreapta ranga…in clipa aia ziceam Tatal nostru, Ingerasul si alte rugaciuni cu multitudinea de voci din capu’ meu. Ma intrebam ce imi trebuise mie meci, mai ales ca Mutu ratase golul victoriei…macar o furam fericit. Da’ asa…Si totusi, minuni exista..

- Aici erati ba? Hai ca v’am cautat! (erau cei 4 prieteni stelisti)

- Sunt cu voi ba?

- Da frate…is de’ai nostri…de la tara, primul lor meci vazut pe viu cu Steaua (asta era vorba magica spusa de fiecare stelist/dinamovist de la bloc).

In fine…am plecat sanatosi. Cert e ca 2 saptamani am udat lenjeria intr’una, iar aia cu care ajunsesem acasa nu mai era demult alba…

DINAMO – Steaua 3-2, 22 aprilie 2000

8 ani de seceta pt DINAMO pe plan intern, timp in care vialii de moarte luasera tot ce se putea, ne umilisera de nu mai stiam de noi. In fine, vine ziua cea mare…etapa 30. DINAMO pe primul loc, pe val…Vreme rece, mohorata, ploaie marunta. Plec la meci impreuna cu 3 amici. Ajungem in galerie, incepe showul din tribune, incepe showul pe teren. Steaua deschide scorul, DINAMO egaleaza, preia conducerea, Steaua egaleaza si apoi…urlete, izbavire, bucurie fara margini…DINAMO inscrie prin Mihalcea…era 3-2. Tipam, cantam, saream…Eh si acum incepe…Cei din varful peluzei se reped inspre gard. Io eram mai prin primele randuri, al doilea parca. Asa mare cum is, sunt luat pe sus de cei ce veneau din spate si impins cu o lejeritate fantastica in…2 jandarmi. I’am intrat unuia cu capul in piept, mai-mai sa’l daram. Desi ala avea putin peste 100 de kile si vro 1,90, iar io…50 kile si 1,60 si ceva.

Imi pune o mana in piept, se uita la mine de la inaltimea lui si ma intreaba :“te mananca in cur baietas?” si ma intoarce. In clipa aia m’am gandit ca vrea sa ma scarpine in dos si cum nu doream ca deflorarea mea sa aiba loc atunci ziua in amiaza mare, pe stadion cu atatia ochi imprejur si fara pic de padurice (is mai romantic din fire), decid sa ma zbat un pic. Asa ca fac stanga-dreapta si ii scap din maini. Dar…intervine al doilea…cu pulanu’. Tu’i ceara ma’sii…la prima lovitura am simtit ca imi paraie oasele…la a doua am simtit ca’mi iese sufletul pe nari si o ia la fuga ca doar corpul sa’si ia bataia crunta iar el sa se intoarca cand corpul e vindecat…sau nu. Dupa cele 2 pulane, vedeam in picatele, vocea imi era stinsa, urechile’mi tiuaiu si percep asa, ca prin vise: “unde incerci sa fugi bah muistule…nu mai vrei scandal, tu’ti pe…” si inca una bucata lovitura. Sunt prins de niste baeti din galerie, tras in randurile lor, impins cat mai in spate si lasat acolo pe o bancuta sa imi trag sufletu’. Jandarmii uitara de mine si io am putut sa respir in voie. Ajuns acasa, am vazut in oglinda cele 3 vanatai de pe spate, am vazut ca nu ma puteam rezema de nimic ca faceam pe mine de durere…da’ senzatia de a bate Steaua si de a lua titlu’ a meritat (ma rog, poate doar o lovitura de pulan, ca restu’ au fost bonus).

Astea 2 au fost cele mai memorabile legate de acest meci (ar mai fi faza cu galeria Farului, da’ aia altadata).

Asa ca, astept cu nerabdare meciu’ si…HAI DINAMO! musca din amaratii aia de stelisti. Caini din toata tara, sa ne aratam coltii!

Voi cu cine tineti?

dupa 1 mai

Din ciclul “Sangerica prin tara”, a aparut si povestea de 1 mai. De ce acum? Pt ca am fost mahmur si ideile imbatate de aburii de alcool din cap se impleticeau si cadeau in santuri pana sa ajunga in varfurile destelor. Asadar, sa incepem…

Cine: io, coaee, Frodo aka Andrei (scapase de Sam si de inel si a tras o fuga cu noi), Vicentiu fara “n” dupa VI, Marius, Q – am uitat cum il cheama, Septimiu, varu’ Iutii – Gabi, Octavian. Pana acum seamana a reuniunea homalailor. Si nu e departe de adevar…NOT! Au mai fost prezente: Dana – soata lu’ Marius, soata/prietena lu’ Octavian – nu ii tin minte numele, Cornelia – partenera lu’ Septimiu, Miuara, Raluca si Gabi – ea. Vasazica, 3 fete singure si 6 baeti mai mult sau mai putin gay. Cand: 30 aprilie – 3 mai. De unde si catre unde: Bucuresti – Colentina, inima strazii, catre Avrig.

Asadar, in Gogu iau loc: io, coaee, Raluca si Gabi – ea. Si plecam. Coloana de petrecareti: 2 masini. Io si Vicentiu, fara “n” dupa VI. Autostrada, soare, masini…Vicentiu, fara “n” dupa VI, merge cu 120. Io nu am stare, ii fac cu mana si maresc pasu’. La 180 imi aduc aminte cuvintele lu’ taica’miu de c’o seara inainte:

- Vezi ca ai o galma la cauciucu’ dreapta fata…faci rocada cu dreapta spate pana pleci. Si n’o calci ca Doamne fereste…

Asa ca, cu rocada facuta, iau piciorul de pe acceleratie, reduc viteza…si mergem legal. Prima oprire: pe Dealu’ Negru, la niste mititei. Buni. Cativa caini, insa, lipsa prin imprejurimile pensiunilor cu pricina. Tocmai d’aia varu’ Iutii se plangea ca’i vin micii inapoi si incerca sa faca pisu’ pe rotile tirurilor. Noroc ca nu’l trecea. A doua oprire, la OMV-u’ de la barajul de la Turnu’, dupa Caciulata. Facut poze lac, cumparat uischii si cico natural de mere. Pornim catre Avrig. Mergem incet…de tot. Nu puteam sa o alerg pt ca:

1. galma

2. Vicentiu fara “n” dupa VI nu putea sa accelereze si nu stia nici drumu’…

In fine…pe ceas de seara ajunseram in Avrig. Nimeni nu stia numele pensiunii si nici unde era. Sunam un prieten: Septimiu, cel ce se ocupase de tot. Aflam nume: Izvorul Caprioarei. Septimiu nu stia insa sa ne explice drumu’. Asa ca, trag pe dreapta langa doi neni, putin afumati.

- Sa traiti (respectuos ca intotdeauna, io)…stiti cumva unde e pensiunea Izvorul Caprioarei?

- Sa traiti (si ei, sfiosi)…nu…aaa…n’am auzit de ea.

Deja aveam un deja-vu.

- Pai ni s’a zis ca e aici in…coaee, stai sa vorbesc cu oamenii…ba tu n’a…

- Man, e Septimiu…e la vila..vorbeste tu cu el… (in acest timp, nenii vorbeau in continuare cu mine).

- Salut Septimiu…cum ajung acolo?

- Salut…nu stiu…

- Ha? Hai ba…

- Stai sa’ti dau pe cineva…

O voce suava de fomeie ardeleanca…imi explica cu no si ioi pe unde sa o iau si dupa 10km, ajung in curtea Izvorului Caprioarei. Care nu era in Avrig. In fine…descarcam, ne cazam, io cu varu’ Iutii in unicul apartament ce era retras de corpul vilei (gay, v’am zis io). Conditii bunicele, liniste, curat, camere spatioase. Mobilier putin si de gust. In afara de pat mai aveam in camera o lampa. S’atat. Plus gratiile de la geam… “no, sa nu vina ursii…hahaha…no, de ce v’ati albit ase? vin rar ursii p’aci!“. Apare si coaee speriat de gesturile de tandrete dintre Vicentiu fara “n” dupa VI si Frodo – chiar gay.

Alta camera libera nu mai era…asa ca “hai vere Iutii sa ne stropim frica cu alcool”. Si asa am si facut. Am stropit pana pe la 6 dimineata. De atata stropit, picioarele ni se inmuiasera, vocea ne pierise…da’ ne intelegeam noi…toti stransi in fata vilei. Care toti, nu stiu…ca de la un moment dat eram mai multi decat plecaseram…si am zis sa jucam un fotbal…si doar noi, astia de ajunseram pana la stropire alergam, aia de venira mai tarziu stateau…nesimtiti.

A doua zi, mahmureala era cuvantul de ordine. Am mancat platou rece ardelenesc, am baut 2 kile de apa, ne’am imbarcat si Balea lac scria pe noi. Pe drum, baetii cu masini mai smechere, Q – Mazda S2000 lovita in fiecare cm de tabla, si Septimiu – BMW 325i coupe, fac tot felu’ de ghidusii. Pe mine ma manca talpa da’ si galma din cauciuc, astfel ca am mers linistit. Am ajuns la Balea, am incercat Transfagarasanu’, era blocat. Ne’am batut cu zapada…apropos, merci Miuara pt sapuneala pe care mi’ai acordat’o cand ai vazut ca nu ma trezesc din mahmureala. Nu stiu cum m’as fi descurcat fara gheata aia pe fata, gat, piept si spate. Multumesc celor de la fabrica de curele pt ca au facut acea curea rezistenta de m’a salvat de alte belele in clipele sapunelii.

Intorsi la vila, am stat un pic de vorba si apoi…am jucat un fotbal. De data asta cei care ne acompaniasera c’o seara inainte nu au mai fost prezenti. Astfel, am facut echipe apropiate valoric: baeti vs. fete. Rezultatul? Pe tabela s’au impus reprezentantii sexului tare, pe teren in schimb…unghii infipte in maini, palme pe spate, lovituri la oute, lovituri la glezne…macel complet…A doua zi n’am mai jucat.

In schimb, am fost la cabana Poiana Neamtului, la poalele Fagarasilor unde am fost fascinati de animalele impaiate de pe pereti (mistreti, vulpi, rasi) si de forta de frecare inexistenta pe masa de biliard. In fine…ajunsi la vila noastra am mancat ceva usor, am baut ceva usor – bere, si am plecat pe ceas de seara la pensiunea Ghiocelu’ sa mancam ceva de fite. Si sa vedem meciu’, ca acolo se prindea Antena1. S’am mancat, s’am vazut meciu’, s’am urlat, s’am speriat tovarasii de excursie, s’am injurat…si jucatori si pe ei, tovarasii de suferinta…In fine…A batut DINAMO!

Dupa meci am sarbatorit victoria prin poker si mima (e cam greu sa castigi cand nu poti sa te misti normal si toti din echipa ta cred ca tu incerci sa mimezi o trestie, cand, in realitate, te clatini si incerci sa te mentii semet). Si uite asa veni duminica…o scurta vizita la Manastirea Brancoveanu din Sambata de Sus. Superba zona…de poveste…

Si de acolo…Brasov – Bucuresti…cu o oprire in Sinaia unde am mancat o ciorba de pasarica! Am cerut’o rosind, am mancat’o rosind…am savurat’o rosind…fuse buna…in fond, cui nu’i place pasarica? Mai ales daca e si cu ciorba.

Si uite asa, dupa pasarici prin ciorbe ajunseram teferi si nevatamati in Bucuresti…bine, mi’a mai pleznit si cauciucul dreapta fata la Gogu…o nebunie, tre sa iau unele noi! Sper sa nu fi pleznit cauciucu’ cand eram cu ciorba in fata si peste 9 luni…

bancul zilei/saptamanii…

adunare campeneasca de oameni, semanand cu adunarile alcoolicilor anonimi.

- Buna, sunt Flori si de 3 luni nu am mai intrat in mall si nu am facut nici o cumparatura!

Bravoooooooo…

- Buna, sunt Dana si de 2 luni nu mi’am mai cumparat nici o bijuretie!

Bravoooooooo…

- Salut, sunt Lacatus…si de 10 etape n’am mai batut pe nimeni!

asa ca…Hai DINAMO!

superb

3-0. superb. genial. mirific. lectie predata.

mi’au placut asa: cainii mei, jocul lor, golurile marcate…si tricourile rapidistilor, de un roz bonbon superb (vorba aia “bah, umbli cu cioara vopsita”). )

cam atat…a fost bine si placut sa urlu… si sa injur totodata, am mai dat afara din nervi si stres (restu’ ies maine dimineata la fotbal).

p.s.: am scapat de fasa de la mana dreapta…dupa 6 saptamani. Oare daca doctorul era inspirat si imi punea mana in gips de la inceput, nu scapam si io mai devreme? Da’ asta e…a fost greu in primele 2 sapt (sa fac totul cu stanga) noroc ca am experienta…indelungata.