Arhiva

Archive for septembrie 2009

la film

Ieri am tras la munci ca un catâr. De cutii, birouri şi alte d’estea că suntem în plin proces de mutare. Dintr’un sediu în altu’. M’am ostoit de mi se aburiră ochelarii, pe urmă i’am dat jos şi am continuat bâjbâind că nu prea mai vedeam nimic. Glumesc. Bâjbâiam că nu mai aveam chef de muncă şi astfel am fost lăsat in pace pentru 10 minute până când colegii şi-au adus aminte că io am ochelari cu vedere la distanţă, nu microscoape, aşa că planu’ meu genial în primele minute fu deconspirat.

offside-rule-trap-successPe seară ajung acasă, salut familionu’ şi îs tras de mână de Frunza care îmi aduce aminte o promisiune făcută în 1400 toamna când se culegea via pe dealurile din preajma Bordeauxului. Că o să ne uităm la un film porno horror. Scurt moment publicitar 1: io’s pentru horroruri – să fie scoase, arse, interzise şi toţi regizorii/actorii ucişi cu sânge rece ca în filmele lor. Al doilea scurt moment publicitar, special pentru Cocoana: off-side este poziţia afară din joc (nu te gândi la porno lună şi poziţia stelelor) şi constă în situarea, în jumătatea de teren adversă, a unui  jucător în spatele penultimului adversar (nu în cârca lui!!!) şi în faţa mingii.

Revenim. Şi pentru că o promisiune e o promisiune, zic ok cu juma de gură şi mă îndrept spăşit spre camera Frunzei să ne uităm la film. Ajuns acolo, dau cu ochii de Ionuţ, prietenu’ Frunzei, şi el cu aceeaşi mină tristă şi ochi bulbucaţi. Începem să vorbim despre una alta în speranţa că Frunzei îi trece chefu’ de film. Când colo…ne trezim cu lumina stinsă, sunet tare şi urlete…că incepuse filmu’. Noi, io cu Ionuţ, nu realizăm că aşa făceau actorii ci am crezut că e un strigăt de început, un îndemn, un heirup, aşa că…începem şi noi să urlăm. Chiar mai tare şi mai frumos decât copilu’ ăla de era pârlit.

Ne calmăm când se termină scena…ne tragem sufletelele şi ne concentrăm pentru scenele următoare. Io deja simţeam cum tricou’ sare de pe mine, cum sufletu’ imi stă tot in nări gata-gata să o ia la fugă cu tot cu muculeţi, cum venele îmi pompează sânge în creier destul cât să văd roşu’ în faţa ochilor şi să leşin. Nu trece mult şi o altă fază…alte ţipete…din partea noastră, că în film nu mai ţipa nimeni.

Şi ne uităm, suspinăm, tremurăm…da’ nu ne lăsăm şi ne uităm în continuare, în continuare ne uităm, ne uităm şiiiiiiiii….după juma de oră de la începutu’ filmului ieşim din cameră care mai de care ţopăind, tremurând din toate încheieturile şi cu inima pe post de bas de ziceai că ne sparge piepţii. Filmu’, vi’l recomand, se numeste Drag me to hell, şi pe mine unu’ m’a ajutat să’mi dau seama că inima încă’mi bate (ceea ce e un lucru bun, zic io), că tensiunea mi’a fost reglată (mereu mi s’a zis c’o am prea mică…şi tensiunea), şi că am putut respira în voie…adică cum am vrut. Nu vă pun link că mi’e şi frică să intru pe imdb.com să’l iau.

N’am avut coşmaruri şi vise ude cu pipi pentru că am adormit uitându’mă la desene şi promiţându’mi că de acum înainte/încolo nu mă voi mai uita decât la drame, comedii, filme de acţiune şi horror porno. :mrgreen:

Categorii:Derversare Etichete:, ,

operaţiunea monstru’

Cuvânt înainte de toate: mie îmi place peştele…mai ales ăla de guiţă, de cotcodăceşte, de face muuu, de are urechi lungi, de behăie sau scoate zgomote!

Miercuri de dimineaţă o luăm la pas în ordine – unii pe la 8, unii pe la 9, unii pe la 10 şi ceva (io) şi restu’ pe la 12 către Mahmudia pe malurile Dunării, unde urma să se ţină mirobolanta conferinţă de partid, congresu’ al 5-lea al partidului. Şi iată’mă’s înarmat cu răbdare că urma sa conduc vro 320km cu 2 fete în maşină, cu detector de radare şi cu o hartă ce îmi arăta drumu’ de la Tulcea la Mahmudia, cum pornesc io voios tare pe autostradă. Drum lin, fără peripeţii, fetele tăcute şi io relaxat. Ajunşi la hotelu’ unde urma să se întâmple totu’, descărcăm rapid, facem câteva aranjamente şi hop! la bere.

Da’ cum berea nu merge goală (sticla tre să fie mereu plină!!!) comandăm şi ceva de mâncare. Unu’ dintre meseni se încumetă la un peşte cu rât, alţii la somon cu saramură iar io…să vă ţineţi bine…gândindu’mă că’s la Dunăre, la 2-3 paşi + câţiva km de Deltă mă decid să comand ceva înfricoşător…rechin la grătar. Acu’ nu ştiu dacă ce am mâncat era chiar rechin, da’ sigur nu era câine sau pisică. L’am mâncat, am mai băut câteva beri până ce umezeala din aer şi mirosul de Deltă mă ameţiră. În timpu’ ăsta la masă soseau diverşi membri de partid care cereau sugestii privind mâncarea. Se dădeau o grămadă de sfaturi – nu’ţi lua somon că nu e făcut, al meu încă dădea din coadă în saramură; ia’ţi somn, nu te adoarme; ia’ţi porc, e bun că e hrănit cu stuf şi are carnea fragedă – da’ peste toate trona o voce clară ca şi cea mai bună bere servită rece „încearcă rechinu’…e la grătar…e delicios, când o să ajungi tu pe mare să prinzi şi să şi mănânci rechin? plus că e servit fără cap de către ospătăriţe…capu’ de rechin, la el mă refer”. Da’ cu toate astea, nimeni n’a încercat.

Eh şi dup’o masă copiasă servită cu satisfacţie – că adusesem omu’ iar în vârfu’ lanţului trofic (acum o să fiu împăcat cu mine când o să mă atace marele alb, Big Ghiţă al mărilor) – şi stropită bine cu bere primim vestea tristă că rezervele pentru săptămâna în curs de Heineken se duseră pe apa Dunării (că acolo se duce şi canalizarea, cred!). Aşa că sub privirile îngrozite ale ospătăriţelor trecem la alt sortiment de bere. După vro juma de oră îşi fac apariţia şi băeţii mei: Rafael, Vali şi to’arşu’ Geo.

Văzând intelectualu’ din mine (şi p’ăla de suprafaţă totodată) se decid ei rapid că io n’am origini româneşti ci belgiene, ca vafele. Sângerică Belgianu’, nou’ star al muzicii lăutăreşti pentru surzi. Mai degustăm şi al 3lea sortiment de bere fiind hotărâţi să atacăm pe 2 fronturi ca să îi surprindem pe organizatori. Seara urmează o cină copioasă pe bază de peşte şi caşacaval pane, delicioooos! Şi după ce am mâncat mult…ă pâine, ni se face milă de gazde şi decidem să atacăm cu vin. Şi atacăm fără spor…cădea o sticlă, apărea alta în locu’ ei. Ba la un moment dat parcă ne luptam cu balauri: dovedeam o sticlă şi apăreau 2 în locu’ ei, încât la un moment dat toţi mesenii începură să chiuie în speranţa că vor speria balaurii cei mulţi şi demicriminali. Nici o şansă. Ş’atunci, văzându’ne aşa speriaţi şi fără şanse de a ieşi pe propriile noastre picioare din acea luptă, Rafael ia în propriile lui mâini salvarea noastră. Ne scoate din restaurantu’ câmp de luptă pe terasă şi ne oblojeşte rănile cu o tequila – sticlă, nu shot. Şi parcă tratamentu’ dădu roade. Încet încet discuţiile noastre devin „ha? ce e os…ştiţi?” şi răspunsu’…”hahahhaaaaaaaaaa, haahahahahaaaaaa”. Complet refăcuţi dpdv al optimismului decidem să mai dăm o mână de ajutor celorlaţi luptători în războiu’ cu vinu’ şi de data asta chiar izbutim să învingem. Pesemne că tequila te face invulnerabil. Pe la 2 şi ceva băeţii dispar, io rămân în continuare în tranşee cu o echipă de oameni, pregătiţi să dăm alarma în caz că balaurii şi’ar fi făcut apariţia în mod neaşteptat.

Pe la 3, răpus de oboseala cumulată pe front şi de rănile primite, mă retrag în cameră spre a’mi trage sufletu’. Ameţeli cauzate de scurgeri masive de pahare, pereţi învârtindu’se…da’ şi un somn adânc şi odihnitor până la 7 jumate. Un duş rapid, un bărbierit neclar, un mic dejun copios udat cu suc de portocale şi apoi sesiune de şedinţe şi autografe. După astea, un prânz fantastic: ciorbă de peşte, somn (parcă) cu sos de ceapă şi ciuperci şi mămăliguţă, iar ca desert îngheţată. Bineînţeles că am mâncat doar mămăliguţa şi că am băut o bere. Iar pe urmă a venit îngheţata. Cam cu frică am mâncat’o şi p’asta (frică să nu fie din fructe de mare şi peşte).

Urmează plimbarea cu bărcuţele pe Dunăre şi prin Deltă. Eram în faţa unui moment istoric: primu’ din neamu’ meu care pune mâna în apa din Deltă! Ne îmbarcăm şi observ o imagine ciudată: toţi cu bluze/hanorace şi pantaloni mai lungi. Numa io, Vali şi Geo în tricouri şi pantaloni scurţi. „Hai frate că e cald, nu ne trebe d’estea!” şi sărim în bărcuţă. Pentru frumuseţea săriturii mele, triplu şurub cu piuliţă în stea pe cablu coaxial, primesc din partea organizatorilor expediţiei o ladă frigorifică plină. Cu bere!!! Deci, am lăcrimat de bucurie când am văzut premiu’, am plâns de bucurie când la prima accelerare a bărcii mă izbi un curent de aer rece în ochi de’mi îngheţă irisu’ (că ochelarii îi lăsasem in cameră – ar fi sunat ciudat „belgian ochelarist la apă!!!!”). Şi viteză, ţipete la tăierea valurilor ş’apoi linişte…intrăm pe canalele Deltei. Serios vorbind acum, fu absolut superb. Şi înfricosător…când văzui 2 şerpi de apă ce treceau pe lângă barcă exact pe partea pe care stăteam io. Şi de atunci n’am mai băgat deştele în apă. Eh, şi iată că după vro 3 ore de plimbat mă trezii confruntat cu 3 probleme: frigu’ ce mă paralizase în poziţia „mamelor din lumea’ntreagă”, treaba mică cauzată de bere şi a treia problemă cauzată de amalgamu’ bere cu îngheţată. Aşa că cu ochii în lacrimi, mergând chircit îl implor pe şoferu’ bărcii să tragă pe dreapta să mă pot întinde şi io. Şi trage. Şi mă întind…concluzie: broaştele au un fetiş – le place să se facă pişu pe ele.

Mai drept, da’ cu amalgamu’ în minte, îngheţat cobor din bărcuţă la hotel…trecuseră 4 ore. Urmează un duş rapid, că era fierbinte apa, îmbrăcat ca de munte: şort şi hanorac şi fuguţa la bar pentru încălzire. 1 pahar de uischii să’mi pună sângele în mişcare. Şi chiar mi’l pune în momentu’ auzirii preţului. Da’ mi l’a pus într’o asemenea mişcare că am mâncat şi gheaţa ca să’mi revin din şocu’ hipertermic. Urmează cina festivă unde iarăşi dăm peste balaurii de c’o seară mai’nainte. Concluzie: data viitoare schimbăm ora mesei ca să nu ne mai trezim cu ei pe cap! Luptăm şi când vedem că avem sorţi de izbândă ne decidem să ne cântăm victoria la karaoke. Şi astfel, Sângerică şi’a luat inimile în vro 5-6 pahare de vin şi a cântat şi el..cu Rafael, cu dedicaţie specială pentru fete şi Vali super hitu’ „Mă iubeşte femeile”. A fost un succes nebun, mai ales pentru Rafael, care îmbătat de realizare, a decis să se apropie mai mult de fane. A reuşit la a 3a încercare. Pe jumate!

După victoria categorică în faţa balaurilor am decis să ne pansăm cu vodcă şi suc de portocale la un pahar de discuţii masculine. Fotbal şi fete. Plus excursiile lu’ Rafael din Saint Tropez, până când, văzând io că lumea vrea ca el să se oprească din povestit mă decid să le dau o mână de ajutor: „Bă Rafael, hai că i’ai plictisit destul pe oameni…hâc!…zi’le şi despre…hâc!…excursia ta în Statele lu’ America!” Şi primind priviri de mulţumire din partea oamenilor şi priviri criminale din partea lu’ Rafael mă întorc la tratament. Pe la 4 părăsesc adunarea ce încă celebra victoria şi mă îndrept de spate către cameră. La 8 jumate se dă trezirea, urmează ziua 2 de şedinţe de vot şi autografe, un prânz copios şi apoi plecarea spre locurile de origine ale fiecăruia (nu mă refer la mame!).

Aşadar, plecat la 2 din Mahmudia – uitând s’o iau pe Ermi din Tulcea că ea stă în Galaţi -, ajung în Bucureşti la 6 da’ trebui să duc fetele cele 2 acasă la ele. Că Sângerică, chiar de e ochelarist, belgian şi multe altele, e înainte de toate un cavaler! Şi iată că la 8 şi un pic, de abia trăgând de mine intru şi io în casă. Şi după ce’mi trag sufletu’ înapoi, o iau iarăşi din loc spre locu’ de întâlnire cu gunoierii: Ada, Croco, Ermi, Cocoana, cei 2 meri, Pisica (nu ii stiu adresa de blog), Teiucu’ cu doamna, Marlo, Eu Alexu’, Parmalat, Marius.Z (nici adresa asta n’o stiu) si sper ca n’am uitat pe cineva . Nu mai aveam voie să lipsesc că mă lipeam de o bătută a la Ada. Aşa că pe la 9 juma îmi fac apariţia şi io, îi cunosc pe oameni, vorbesc un pic după care cad în visare. Stau şi ascult nefiind în stare să mai vorbesc pentru vro 2 ceasuri, perioadă în  care ochii îmi erau deschişi da’ eu’ meu interior sforăia de’mi era că acopăr şi muzica şi pe Ada şi pe Crocodiţa ce făceau coveruri. M’am simţit bine în cercu’ lor circumscris într’un pătrat şi promit să merg şi data viitoare dacă vor mai dori să’l invite pe „mutu’ ăla”.

Cam atât pentru moment…mă mai bag la o repriză de somn. Delectaţi-vă cu poze şi cum aveţi ocazia mergeţi în Deltă!

in da club…

Vă informez că începând de azi dimineaţă, orele 9 şi 15 trecute fix, io aka Sângerică îs mândrul posesor al unor ochelari de vedere. Îs primii din viaţa mea, nu mai îs virgin nici la acest capitol. Am intrat în categoria aragazelor cu 4 ochi, ochelariştilor, tocilarilor, sifoanelor, microscopiştilor, etc. Aşa că, de azi înainte gata…fără glume despre ochelari şi cei care îi poartă  – mă refer strict la ăia de vedere – că ne supărăm şi vă blestem. Plus că datorită noii mele capacităţi vizuale, mult îmbunătăţită între noi fie vorba, pot să vă văd petele de invidie din obraji.

Invidie că io am ochelari de vedere cu raze X şi voi nu. Raze X ca să’mi corecteze vederea, nu ca să văd pe sub hainele don’şoarelor!

Ajuns la birou îmi etalez plin de mândrie ochelarii, colegii strâmbă din nas că io îi am noi. Să fi văzut ce figuri acre au făcut când m’au observat. Parcă intrasem în birou cu un Lamborghini cu telecomandă şi le lăsasem maşinuţele în praf la start. Sau parcă…neah, s’au comportat bine. Chiar au râs de mine că’s mai micuţ şi că am ochelari. Cică îs Mata Harii Potter.

Oricum mi’au urat un călduros uelcom in da clab, 4 aiz clab.

Acum închei că ma ia ameţeala de la ei şi o să mă retrag să’mi odihnesc ochii. Ne mai citim…

pies: aştept o ochelaristă pentru a ne copula ca chiorii. 😆

prima oară în grup…

Aseară am fost la tenis. Pentru prima oară în vieţile mele, că nici în alea anterioare nu am apucat să joc tenis. Că nu se inventase. Aşadar, fusei la tenis. Împreună cu cei 3 crai(nici). Totu’ a început pe la ora 15 când am fost contactat de Vali în legătură cu tenisu’. Am zis ok cu juma de gură, că mâncam cu cealaltă jumate şi am aşteptat ca din minut în minut să ma sune şi să’mi zică_că nu mergem. Că terenurile îs ocupate şi noi n’avem rezervare. Da’ nu m’a sunat, aşa că (oare al câtelea CĂ e ăsta?) la 19 fără 15 eram în Studenţesc înţolit de tenis – adică adidaşi, şort şi trico. Fără rachetă, că de când cu incidentul cu cornetele NASA nu mă mai lasă să lansez obiecte în spaţiul locativ al vecinilor.

Şi după 10 minute de aşteptare apar şi băeţii. Ne cercetăm din cap până’n picioare şi purcedem către terenuri. Primele ocupate. La ultimele găsim un loc liber, că ăia de aveau rezervare de la 19 nu apăruseră. Aşa că ne băgăm noi şi cerem cu tupeu: 1 oră de tenis, 1 bucată teren de tenis, 3 bucăţi rachete de tenis – că doar Georgică era posedat de una, posedat că la cum dădea racheta cu el după mingi nu pot să zic că el o mânuia – şi 6 mingi. Câte una pentru fiecare si doo de rezervă în caz că le spargem sau le dăm în bălării. Intrăm pe teren, inspirăm:

– Bă, aci miroase a râme…nu vi se pare?

Toarşu Ghiţă apare după 2 minute de la intrarea jucătorilor pe teren cu 2 energizante în mână, unu’ pentru el, unu’ pentru mine. Apropos, bă îmi eşti dator că îţi plătii io berea. 😀 Şi începem să jucăm, la dublu. Pe măsură ce jucăm ne dumirim: era prima oară pentru toţi. Deci am făcut’o pentru prima oară în grup. Şi fuse distractiv. Tenisu’, că prostii nu am făcut că nu suntem atât de apropiaţi.

Şi cum vă spuneam, jucăm la dublu. Echipa mea a luat bătaie de fiecare dată. Grav, nu aşa. 6-2, 6-1. Pe urmă am băut energizantele. N’avea rost să ne chinuim aşa pe uscat. Eh da’ nu vă zisei ce e frumos. Lângă terenuri, o terasă. Terasa cam plină. De oameni iniţial iar după 15 minute de joc şi de râsete. Râsete cauzate de noi 4. Eram atât de graţioşi că puteam fi luaţi cu uşurinţă la baletu’ rusesc: io în Lacul Lebedelor că am tras la fund echipa, Vali în Carmen că falsa jocu’ cu o lejeritate incredibilă – juram că s’a născut cu racheta de tenis în mână dând doar în fileu -, Georgică în Spartacus că l’a spart racheta de câteva ori şi toarşu’ Ghiţă în Spărgătoru’ de nuci pentru că avea o faţă de „care dă as îl las fără oo”.

Şi astfel, după o oră de reprezentaţie artistico-culturală am plecat acasă. Io cu durere de umăr drept, ăştia cu maşinile. Da’ am zis că ne facem abonament şi ne uităm la dolce la Federer şi Nadal.

Cam atât…a numărat cineva câţi de CĂ am folosit? Că azi e ziua că-ului.

Vă pupai!

Să fim oameni…din nou!

Am dat copy şi paste de la Alina. Din păcate, iarăşi un îngeraş are nevoie de ajutorul nostru. Suma ce trebe strânsă nu e mare deloc aşa că efortul pe care tre să’l depunem e minim. Haideţi să o ajutăm pe biata fetiţă. Să fim oameni!

Din pacate postarea de mai jos este foarte reala si serioasa:

O angajata din cadrul firmei noastre din Caransebes a nascut la inceputul acestei luni o fetita cu malformatii care necesita operatii urgente.

Fetitei ii lipseste buza de sus si o parte din cerul gurii care se pot reface printr-o serie de operatii nu foarte costisitoare insa familia nu dispune de suma necesara. Acestia mai au nevoie de 1000 EURO pentru a putea face aceste operatii.

Orice mic ajutor financiar poate fi de ajutor pentru aceasta familie aflata in acest moment de impas!
Putem ajuta un copil sa duca o viata normala si fericita!

Daca cineva doreste sa o ajute pe Stefania, poate sa ne contacteze:
– 0723341418 – Danci Iuliana (mamica Stefaniei)
ADRESA: RESITA, AL. GLADIOLELOR, BL.3,SC.1,AP.8

– 0742372445 – eu.

Multumim!”

Categorii:gesturi Etichete:,

Sângerică şi fotbalul

Nu am întâlnit încă o persoană mai ghinionistă decât mine cand vine vorba de fotbal. Cu toate că îmi place fenomenu’ fotbal, că sunt un microbist – nu chiar atât de înrăit – parcă îs blestemat de fiecare dată când joc fotbal. De ce? Păi am mai multe accidentări la activ decât oricine. Meciurile din care am ieşit teafăr pot fi numărate pe degetele de la mâna stângă a unui ciung de ambele braţe. Acum, vă voi plictisi, cu o scurtă trecere în revistă a accidentelor – cele pe care mi le amintesc…

Pe la 3 ani, când stăteam în Ferentari, aveam lângă bloc un părculeţ cu 2 terenuri de fotbal. Unu’ mic pentru mucoşi, altu’ mai mare pentru ăia mai buni. Şi în fiecare duminică se juca fotbal. Adică jucau ăia buni, printre care şi taică’miu. Nu că el ar fi fost mare sculă de fotbalist, da’ era in floarea vârstei atunci şi n’avea burtă. Şi iată că într’o duminică d’asta eram şi io prin părculeţ cu gaşca mea, toţi cu biberoanele în buzunăraşu’ de la spatele pantalonilor, cu băscuţele cu 2 elici în vârfu’ căpşorului şi ne uitam la ăia buni şi la taică’miu cum joacă fotbal. „Ba tati meu e mai bun…”, „Ba al meu…”, „Ba al meu”…şi echipa lu’ taică’miu – surpriză – ia bătaie. Cine ar fi crezut una ca asta? Eh şi Sângerică d’o şchioapă vede lucru’ ăsta că el de mic era înzestrat cu ochi de uliu şi se repede în viteză, atât cât îi permiteau scutecele şi biberonu’ de la spate, spre teren ca să ajungă în braţele lu’ tăticu’. Şi aleargă şi aleargă si la un moment dat aude: „Bă copile dă’te…”. Ş’atunci nu mai vede nimic decât nişte pete pentagonale (a aflat el când a mai crescut că aşa se numesc) negre şi albe ce se învârteau cu viteză spre feţişoara lui de copil nevinovat. Şi pe urmă n’a mai văzut nimic. De abia după câteva minute bune, palme şi sudalme începu să vadă ceva forme ce roiau prin juru’ lui.

Crescând el şi devenind un virtuos al fotbalului (sic!) şi mutându’se totodată în cartieru’ din care încă n’a plecat, Sângerică a devenit unu’ din cei mai buni jucători de fotbal din faţa blocului. Adică în faţa scării, că de se ducea la bătătoarele ce ţineau rol de porţi era depăşit complet de situaţie. Da’ iată că într’o zi soarele străluceşte mai tare, păsărelele cântă mai cu foc şi Sângerică joacă la bătătoare din ce în ce mai bine. Până când…scapă singur cu poarta adversă, goală (s’a simţit un pic cam ruşinat) în faţă. Driblase tot până atunci. Şi era la 1m de poartă, goală după cum am mai zis. Închide ochii şi trage – se vedea purtat pe braţe de colegii de joacă, dus în staţie la 101 să bea tec rece şi răcoritor cu gust de mango că ăla îi plăcea – şi aude urlete…Deschide ochii şi mai apucă să vadă mingea în aer, cum pluteşte ea frumos aşa peste bara transversală – scurtă pauză pentru fete: transversala e bara de metal ce este perpendiculară pe cele 2 bare laterale. Revenim – şi este aut! A văzut negru în faţa ochilor de nervi şi ruşine (atât de la ratare cât şi de la goliciunea porţii), da’ pe urmă a văzut negru în faţa ochilor când pumnii colegilor de echipă au tăbărât pe el.

Au mai trecut câteva ierni şi primăveri, mustaţa îi mijise un pic şi el juca fotbal în continuare. În faţa blocului, printre ruinele lăsate de cei de la canalizare. Şi mingea vine către el, lejer, uşor. Trage aer în piept, îşi ia avânt hotărât să tragă cât poate el de tare. Şi trage, lovind cu o forţă inimaginabilă un bolovan! Piciorul cedează, gura se deschide şi slobozeşte un urlet înfiorător. A mai slobozit unu’ la spital când i s’a spus că are piciorul rupt şi s’a trezit cu gips până sub bucă.

În fine, mai trec câţiva ani, ajungând acum la frumoasa vârstă de dooji de ani. Ultimu’ examen din sesiunea de vară, luat cu brio, şi graţie acestui lucru Sângerică trece în anu’ 3 de facultate. Ajunge acasă şi îşi vede amicii ieşind la fotbal. După bătut obrazu’ serios, obţine o amânare a jocului cu juma de oră. Suficient să ajungă în piaţă să’şi ia teneşi chinezeşti şi să se schimbe pentru meci. În 15 minute era gata echipat. În 30 de minute era lat. Sărise la cap cu unu’ de doo ori cât el şi cazuse pe mâna stângă – entorsă. După alte 20 de minute, era iarăşi lat – infecţie la palma dreaptă cauzată de o o zgâriere profunda. Operat de urgenţă la spital, ambele mâini in gips pentru 4 săptămâni.

Acum 7 luni, la fotbal duminical, articulaţia şi muşchii pumnului drept distruşi. Faşă elastică pentru 8 săptămâni. Durerile nu au trecut nici acum.

Acum vro 3 luni, întindere la gât. Tot de la fotbal.

Ce am urmărit spunându’vă acestea: nu să mă plâng sau să vă înduioşez, ci să vă spun că aseară am păţit’o din nou. Am nimerit din nou în poartă, a tras un meltean, am băgat mâna să resping şi…degetu’ mare de la mâna stângă arată ca un cep de la butoaiele de 40 de vedre ale lu’ mămăiţa.

Cred că mă las de fotbal…oricum, nu prea curând. Că dacă îmi voi agăţa ghetele în cui cine vă va mai povesti vouă câte ceva despre fotbal?

Azi…

Ziua de azi a început fenomenal de bine. Încă de la 6 mi s’a dat trezirea de către Gogoşica – hamsteru’ – care începuse sa roadă cuşca. Bă şi o rodea. Am făcut ochi, dat un deşt peste nas Gogoşicii ca să înceteze şi m’am băgat la loc în pat. După 10 min, iarăşi gratii roase. Mă trezesc, mă duc la cusca ei, dau un bobârnac, Gogoşica o ia la fugă de nebună pe scări de ziceai că o aleargă o haită/un stol/o trupă de hamsteri zdrahoni ieşiti de la carceră cu gându’ s’o violeze. Io deschid portiţa, bag mana şi o scot afară, ca s’o salvez de zdrahoni. O ţin aşa agăţată în aer şi încep cu morala: întâi o scurtă incursiune prin istoria familiei ei, apoi o scurtă prezentare de anatomie umană completată cu referiri la femeia care o vânduse. O arunc în cuşcă, mă culc şi….începe mai a dracu’…da’ am început să mă gândesc la locuri şi lucruri frumoase în încercarea de a o ignora. Şi am reuşit! Pentru vro 20 de minute…că pe urmă am cedat nervos, am zgâlţâit serios cuşca, i’am mai trecut în revistă învăţaturile de mai devreme şi m’am culcat trezit că era ora. În timpu’ ăsta, Gogoşica s’a băgat bine in talaj şi a început să tragă la aghioase. Aşa că, dupa ce făcui un duş rapid m’am dus io lângă cuşcă şi am început să dau în zăbrele, să o zgâlţâi – cuşca, nu vă gândiţi la prostii – ca să vadă şi ea cum e să nu te poţi hodini în voie.

Pe urmă…m’am îmbarcat la volanu’ Fabiolei şi am plecat către servici. Pe la spitalu’ Colentina – din cauza atenţiei sporite acordate unei cucoane ce trecea pe trotuar, împungea aeru’ cu 2 proeminenţe în dreptu’ pieptului – nu’l văzui pe scuteristu’ ce încerca să mă depăşească pe stânga. Bineînteles că şi io făceam stânga. Da’ l’am văzut…în ultimu’ moment, am redresat maşina, am deschis geamu’ şi a urmat un pomelnic de nu i se mai auzea nici motoru’ ăluia din cauza turaţiilor mele. Acum vreau să’mi cer scuze! Poate că dacă îl loveam făceam rost de un donator pentru vrun bolnav, da’ aşa…

Pe urmă, pe drum, văzui o serie de copii, părinţi, adolescenţi cu flori în mână. Unii cu garoafe, crini, alţii cu flori de tutun. Da’ oricum, nu contează florile, ci gestu’. Frumos din partea tuturor! După ce am văzut tot mai mulţi şi i’am auzit şi vorbind, am început să cred – după ce am ajuns la birou – că azi începu şcoala. După ce am citit şi la Ada, fusei sigur că azi a început şcoala. Şi atunci – adică acum, îmi veniră în minte primele mele zile de şcoală. Generală, liceu, facultate şi master (da, pentru că Sângerică a început şi masteru’ da’ l’a terminat psihic…pentru că e master, iar Sângerică doar un învăţăcel).

Şi iată cum fură primele zile din cariera mea de elev model.

1. Generala: nu mai ţin minte toate detaliile, decât ca eram in Ferentari, mulţi copii in curtea şcolii, multe legende şi basme (mai ales despre tovarăşu’ director – a mâncat 3 copii de clasa 1, a omorât pe unu’ de a 3a, etc.) şi multa zarvă. Şi mai ţin minte că m’am dus ca omu’ deşi eram 1/4 din om. Şi după ce m’am uşurat, n’am mai găsit clasa decât la sfârşitu’ orelor. Şi am plâns pe coridoare, singur-singurel, că nu mă ajuta nimeni. Ba chiar am luat şi câteva după ceafă de la colegii de an mai mare.

2. Liceu’: Nimerii în clasă cu 2 foşti colegi de clasă din generală. Unu’ nu aer blog, e „ţigan” şi n’are rost sa’l pomenim, al doilea are, îl găsiţi acia da’ nu vă grăbiţi că oricum nu scrie nimic. Aşadar, dimineaţă, cu cămeşa apretată, cu iţarii cei noi si nepătaţi cu gaben  în faţă şi maro în spate, cu opincuţele cele noi şi cu nojiţe pe post de faturi mă urnesc către tramvai împreună cu cei 2. Stăm, glumim – doar eram liceeni -, ce brişca noastră! Şi ajungem la colţu’ liceului. Şi acolo începe:

– Bă băeţi – zic io – mie mi’e rău! Îmi cam vine să văr….

Şi încep să dau afară. Repet, la colţu’ liceului. O grămadă de copii trec pe lângă mine, aud glume fine sau mai neşlefuite…io cu ochii bulbucaţi la asfalt mă chinuiam să mă ţin de o bară. Mă opresc un pic să’mi trag sufletu’, mă uit după cei 2 amici şi…i’ai de unde nu’s. După 3 minute apar si ei, trec pe lângă mine ca şi cum nu m’ar cunoaşte, da’ mă întreabă cu o voce stinsă:

– Ţi’e mai bine bă?

Încep orele, în clasă mai dau şi peste ăsta care comunist fiind de mic şi la curent cu tot – doar e comunist – începe să râdă cu gura până la urechi. Şi uite aşa, Sângerică a reuşit să fie foarte „popular” în liceu.

3. Facultatea: prima întâlnire la nivel înalt cu Petrică Roman. Ce venise să ţină o prelegere în faţa bobocilor în calitate de fost absolvent, încă proaspăt, că se ţinea binişor de masă în timp ce vorbea.

4. Masteru’: primu’ somn bun după vacanţă. Intrasem la o specializare ce’mi era străină – Evaluarea societăţilor comerciale – din cadrul unei facultăţi implicate recent in ditai scandalu’ mediatic. Habar n’aveam cu ce se mănâncă, cum se mănâncă şi când, da’ ştiam cum se doarme…dumnezeieşte! Avea un grai ăla de ne făcu spiciu’ de iniţiere, să’i trăiască, de mă simţeam ca în braţele lu’ bunicu’ când îmi spunea poveşti. Dacă bunicu’ mi’ar fi spus poveşti!

Cam atât despre prima zi de şcoală şi semnificaţia ei pentru mine.

Pies: după cum aţi observat, am început să folosesc diacriticele!

In culori

culori

Nori albi pe ceru’ albastru plutesc agale

Soare si raze de aur rasfrante pe albe petale

Frunze verzi cu picaturi clare curgand uneori

O lume vie cuprinsa in atatea culori!


Ochi verzi sau albastri razand din gene

Maini albe sau negre comunicand prin semne

Nasuri rosii prin zapada alba, adeseori

Sentimente calde intr’o lume de culori!


Pasari negre sau albe isi exerseaza glasu’

Trecatori gri sau roz isi grabesc pasu’

Frunti albite de vreme, brazdate de sudori

Capete balaie umplu lumea de culori!


Suvite blonde sau brune, curg printre degete

Buze rosii muscandu’se usor printre gemete

Unghii albe, rosii, negre infipte in spate imi dau fiori,

Cum as putea sa nu te iubesc cand esti plina de culori?

Nu am mai scris de multa vreme o poezie, asa ca fiti si voi blanzi. Sau macar constructivi, dpdv al criticii. 😀

Categorii:Poezii Etichete:, ,

mituri

Uichendu’ asta fu foarte plin in experimente. Am iesit cu gasca din liceu la un munte, undeva pe langa Campulung Muscel. Gasca, adica cei 5 baeti care am fost in clasa in liceu. Paranteza, eram 5 baeti si 25 de fete in clasa. Inchid paranteza.

Asadara, am fost noi astia 5, io singur ei, cu consoartele, plus inca 5 persoane: rude prin alianta sau prin sange. Si cu aceasta ocazie, am mai invatat cate ceva. Adica am acumulat experienta. Adica is mai matur, stiu mai multe.Adica, cica, is pregatit…asa zisera fetele. Pentru ce? Nu stiu, ca nu ma duce capu’.

Revenim, iata ce am descoperit:

1. Cand intuitia iti zice sa faci ceva asa sa faci! Chiar daca esti barbat. Toti avem o farama de intuitie feminina in noi, unii mai mare altii mai mica. Ma refer la intuitie! In cazu’ meu e ceva mai mare. Intuitia. Da’ n’am ascultat’o, din pacate, vineri seara.

2. Dupa o noapte de baut, vine o dimineata ingrozitoare, da? Dureri de cap, ameteli, mahmureala, lipsa de vitalitate, etc. Legenda – transmisa din mosi stramosi pe cale orala – spune ca e indicat sa bei lapte de sarpe in cana de metal cu pai de grau si o felie de pepene pe buza canii. Glumesc. Legenda zice ca e bine sa bei o bere. Si mahmureala, durerea, lenea, lipsa de energie vor disparea ca prin minune. Si astfel, va aparea soarele, vei zambi…Eh, ce am observat io. Daca esti mahmur si bei o bere te vei imbata mai rau. Daca esti mahmur si bei 2 beri, iti mai revii. Daca esti mahmur si bei 3 beri, ajungi in aceeasi stare de betie in care erai cu cateva ore inainte. Daca esti mahmur si bei mai multe beri….

3. Nu jucati fotbal cu melteni! Mai ales pe iarba proaspat udata de ploaie, pipi si alte alea.

4. Ping-pongu’ e ca mersu’ pe bicicleta. Doar ca ceva mai greu.

5. Cand vremea se schimba brusc si creste presiunea atmosferica, imi curge sange din nas. Scobitu’ e exclus in aceste conditii. Decat in nara cu scurgeri. In aia buna inca mai merge…pana la cot!

Ce au descoperit oamenii cu care am fost la munte?

1. Daca tot joci fotbal cu melteni, atunci mai bine sa fii in echipa lor decat la adversari.

2. Mahmureala si berea…aceeasi concluzie ca si in cazu’ meu.

3. Ca mersul pe bicicleta chiar ajuta la slabit. Mai ales daca vomiti bine dupa ce te’ai plimbat.

haz de necaz

Ma gandii io bine azi noapte in timp ce incercam sa dorm (ca atunci am ganduri constructive) si nu izbuteam sa inchid ochii ca Gogosica invartea de roata ca nebuna. Gogosica e hamsterita mea care are ore de fitness doar dupa 12 noaptea. Ajung sa cred ca duce lipsa de hamster si ca va trebui cat de curand sa o prezint vreunui mascul de 6cm lungime cu tot cu coada. Da’ sa revin la mine…ma gandeam aseara la ce am patit io mai rau prin viata, mai rau in sensu’ de plansete atunci si rasete acum. S’am zis sa fac o scurta trecere in revista sa le impartasesc cu lumea si poate ca asa voi avea o parere mai buna despre mine, ca doar le’am spus. Sau nu, ca o sa radeti de mine…nu conteaza.

Si incepem cu:

1. Cel mai prost numar de striptiz

Eram la gradinita, era seara. Si ca in fiecare seara tovarasa educatoare, Carmen – am avut o pasiune pt ea, am cerut’o de sotie, ma gandeam doar la tatele ei, obsedat de mic, deh – ne facea program artistic. Nu, nu ne facea striptiz. Ne punea pelicule la diafilm. Si, tin minte si acum, era unu’ cu Dacii in seara cu pricina. L’am urmarit toti cu sufletu’ la gura, s’a terminat, am aplaudat, a spus fiecare ce i’a placut si ce nu, ce a invatat din pelicula respectiva si apoi tovarasa Carmen a inchis lumina si a iesit din dormitoru’ nostru. Io, fiind mic, obsedat si al dracu’ incep sa tip si sa strig bataieeeeeeeee…imi dau jos pantalonii de pijama – nu aveam chilotei pe mine -, ii dau lu’ ala de dormea in patu’ de langa una cu pantalonii in cap si imi arunc pantalonii in sus. De bucurie. Si sus au ramas, agatati de lampile de iluminare. In clipa aia s’a aprins lumina si tovarasa Carmen, iubirea vietii mele, s’a fiintat langa mine. M’am tolanit in pat, cu camesuta deschisa, cucu’ la vedere si netezind usor cu mana cearsafu’ i’am zis suav :”Hai pisi sa iti zgudui lumea!„. Drept urmare, m’a luat de…manuta, m’a dus in fata dormitorului si i’a pus pe toti colegii, fete si baeti, sa vina sa se uite la cucu’ meu. Si de abia dupa 2 zile mi’a dat jos pantalonasii de pe becuri. Si dupa alte 2 zile mi i’a inapoiat. Ca ii spalesera tantili de la curatenie.

2. Cea mai nasoala imbracaminte

Tot la gradinita. Era halatu’ ala albastru – capot -, cu sortulet in fata, dresu’ gri si sandalutele in picioare. Cate flegme n’am luat io si colegii mei de suferinta de la smecherii care se invarteau prin blocurile din fata gradinitei. Da’ si cand i’am prins pe 2 dintre ei care fura bagati la cursuri cu noi…ca macel a fost!

3. Cea mai nasoala masa

Aia de la cresa in care am intrat cu capu’. In coltu’ ei si m’am ales cu arcada sparta.

Crestem varsta.

4. Cel mai nasol sarut

Acum 2 ani, cu o tipa cu care ieseam pe vremea aia, Gabriela. Am iesit la un film cu ea, la a 2a intalnire, urmand sa alegem la fata locului ce sa vedem. Asta era asa, de ochii ei, ca io eram chitit sa vad Dark Knight, ca era premiera. Asa ca ajungem la cinema, ea incepe cu comedii romantice io subtil ii ziceam ce Batman, ca e erou’ meu preferat: „Hai la Dark Knight!„. Pana la urma, dupa 5 minute, vazand ea ca nu se intelege cu mine, intram la ce vroiam io. 2 ore juma am stat cu ochii cat cepele la ecran, am mancat floricele, am baut cico, in timp ce asta se tot foia pe scaun. La terminarea filmului am dus’o acasa, in fata scarii cu masina. Acolo, la despartire, m’am gandit sa o sarut. S’am sarutat’o! Proasta decizie, era ora 12.30. La 12.45 a coborat de la mine din masina. Ce am facut in timpu’ asta? Io am fumat vro 3 tigari in timp ce ea statea cu ochii fixati pe inscrisu’ de Airbag de pe bord, pentru pasagerul din dreapta si zicea :”Daaa…pai…„. Dupa 15 minute am impins’o afara din masina ca motaiam deja.

5. Cel mai nasol sex

A fost c’o ea. De ce a fost nasol? Din mai multe motive: se juca cu mainile ei gingase cu micu’ pompier de parca vroia sa’l rupa – primu’ motiv -, m’a muscat de beregata – al doilea motiv –  si am adormit in timp ce o faceam – al treilea motiv -. M’am trezit dupa juma de ora cand ma tragea de par, asa ca somnoros, am facut si io aaaa, uuuu, am dat’o jos de pe mine si m’am culcat.

6. Cel mai nasol pipi

Au fost 2. Primu’ in clasa a 2a cand doamna invatatoare nu m’a lasat sa merg la toaleta si facui pe mine, in banca si pe sub banca. Si al doilea cand pe la 12-13 ani am aflat ce inseamna sa te pisi contra vantului.

7. Cea mai nasoala betie

In facultate, prin anu’ 5, la Portile de Fier 2. Cand m’am imbatat muci pe la 10 seara, m’am dus sa ma culc iar colegii si profesorii m’au cautat vro 3 ore prin: stufaris, oras, malurile Dunarii, hotel, masini, etc.. Pana cand unii din ei, 10 la numar, m’au auzit sforaind in camera. Si toti 10, beti, se chinuia sa ma sune pe mobil. Bineinteles ca doar unu’ a reusit, restu’ avand ton de ocupat. Da’ ce, isi dadeau seama? M’au trezit, fiind invelit in tricolor si stand afara pe hol, pe jos. Tricoloru’ il am acum acasa.

8. Cea mai nasoala fata

Una ce avea niste fire de par pe sani de am fugit 3 min de ea si paru’ ei era tot intre maselele mele. I l’am returnat ca urla de durere.

9. Cea mai nasoala lovitura la mostenitori

La fotbal, acum vro 3 ani. Intr’un meci de care pe care in cadrul firmei in care lucram: Bucuresti vs. Brasov, revansa (in primu’ ne secasera cu 7-0). Am batut cu 14-8, da’ la ultima lor faza am vrut sa arat ca’s un kamikaze desavarsit. Si am intrat prin alunecare in fata aluia cu mingea, cracanat bine de tot ca mi se vedeau stralucirile din Ucraina. Ala, un pui de ronaldinio, se uita in stanga si trage drept. La tinta, ar zice multi. Cert e ca 10 minute nu am putut sa ma ridic de jos. 5 minute am vazut doar in nuante de galben si verde. 3 minute m’am chinuit sa respir. 3 ore am avut o durere de nici gheata nu m’a salvat. 2 saptamani am stat cu frica in san ca pompieru’ nu mai functioneaza.

Cam atat…m’am mai gandit, tot azi noapte, sa dau si altora sansa de a se face de ras. Asa ca, nu o sa fac nominalizari – sa nu zica respectivu’/respectiva ca ii port pica – iar cine pofteste se serveste.