Arhiva

Archive for noiembrie 2009

leapşa foto

Am fugit de ea, da’ n’am putut’o evita la nesfârşit…aşa că, iată’mă’s cum postez nişte poze. Pedeapsă de la Cocoană! Da’ pentru că io’s mai cu moţ, o să pun mai multe. Măcar să suferiţi şi voi! 😈

 

Prima fază a misiunii este cea amuzantă. şi avem 2 poze. În ordine cronologică.

Anu’ 5 de facultate, pe la Porţile de Fier 2, după o noapte de chef studenţesc. Cu plimbări lungi pe malu’ Dunării, telefoane ocupate, somn în drapelu’ României – drapel pe care îl am acasă acum. În poza din imagine este ilustrată prima tentativă a lu’ Sângerică de a trece fraudulos graniţa. N’am reuşit pentru că în clipa aia nu ştiam în ce parte îs iugoslavii şi în ce parte e nordu’.

În cea de’a 2a poză, la fostu’ job, în ziua inventarului cel mare. Vara, la vro 32-33 de grade.

Plictiseală mare, 2 mascote aruncate pe rafturi şi 2 tâmpiţi ce n’aveau ce face. Mai ales că ăl de fuge primu’ îi spusese celuilalt „Bă, arăţi ca nu tâmpit!”.

 

 

 

 

Faza 2, cea liniştitoare. Delta în septembrie – trecem peste şerpi.

esemes

Primii un sms de la omu’ meu Crin Antonescu. Cum care Crin? Ăl de candidă în turu’ 1 la prezidenţiale şi care acum îi ţine spatele lu’ Geoană. Cum adică omu’ meu? Adică, în sensu’ de nigga, băiatu’ meu de cartier, tovarăşu’ meu…că el aşa mi’a zis: „Salut prietene!”. Şi fiind un prieten adevărat mă cunoaşte foarte bine şi ştie că’s în impas acum la vot. Că nu ştiu pe care să’l aleg dintre Băse şi Geoană şi pe care să’l scuip. De scuipat, i’aş scuipa pe amândoi, plus pe ceilalţi politicieni…mai ales pe ăia 171 care vor zbura din parlament.

Chiar, divagând un pic, propun ca la ieşirea celor 171 din parlament să ne strângem cu toţii să le asigurăm un bun venit într’o lume mai reală decât cea în care au tot trăit până acum. Să facem un culoar pentru ei, ca la nunţi când ies proaspeţii însurăţei din biserică. Numa că în loc de flori să avem care după posibilităţi şi forţe de la nuiele la salcâmi, iar în loc de orez să aruncăm cu salivă. Că d’asta avem destulă! Revenind la Crin…

Cum ziceam, e un prieten adevărat şi mă sfătuieşte să votez. Cu Mircică…de ce? Cum de ce, că el e prietenul meu. Ş’am zis să’l sun, să’mi deie o explicaţie. De ce să’l votez pe Mircea Geoană? Un motiv, cât de mic…şi iată cum decurse discuţia…

– Alo! Să trăieşti bă Crine! Ce faci coaie?

– Alo…alo…bună ziua…cine? Cum îţi permiţi domnule aşa ceva?

– Coaieee…îs io, Sângerică. Mi’ai dat mesaj acum câteva minute…pula mea, nu mai ţii minte…

Bip, bip, bip…mi se închide telefonu’ în nas. Nu’i nimic, sun din nou. Staţi că sună…

– Alo?

– Crine…ce pula mea ai coaie? Îmi închizi telefonul în nas de parcă aş fi banca şi te sun să’mi recuperez banii de la tine.

– Cine sunteţi?

– Cum adică cine suntem? Îs doar io mă nebune, Sângerică!

– Cum adică…care Sângerică?

– Cum care Sângerică? Io! Că’s doar unu’. Coaie, te prinse rău stresu’ de la alegerile astea…

– Domnule vă rog să vă controlaţi limbaju’!

– Băăă…îs io mă. Acum 2 minute îmi ziceai prietene şi acum ai uitat cu cine vorbeşti?

– Domnule dragă, acum 2 minute…

– Ştiu coaie, făceai propagandă electorală. Pe banii mei.

– Domnule…pentru ultima oară vă zic…

– Bă, mă enervezi. Ia zi, că tot o sa’mi bagi la taxe şi contribuţii factura ce’o să’ţi vină la mobil, dai şi tu o bere?

– Domnule, să stii că depăşeşti limita bunului simţ! La revedere!

Iar mi’a închis…îl sun din nou. Parcă e căpiat!

– Da (de data asta e o voce dură, probabil un sepepist). Cine sunteţi şi ce doriţi?

– Salut. Sunt Sângerică. Dvs. sunteti tata lu’ Crin?

– Vă arde de glume domnu’ Sângerică?

– Vai, Doamne fereşte! Doream să ştiu dacă îl lăsaţi pe Crin să meargă cu mine la alergat în parc şi pe urmă la o bere…că mi’e dator.

Din spate se aud voci…”mai ţine’l un pic de vorbă că’l localizăm acum pe derbedeu…încă 40 de secunde…”

– Aha! Domnu’ Sângerică, îmi puteţi spune unde sunteţi acum? Trimitem noi o maşină să vă ia pentru a vă întâlni cu dl. Antonescu. Care e nerăbdător să vă întâlnească!

– Da? Vine şi Geoană?

– Ăăăă…(şi şoptit) şefu’, ăsta întreabă şi de Geoană. Ce’i zic? Aha…(din nou tare) Dl. Geoană este deja acolo, vă aşteaptă.

Iarăşi vocile..”15 secunde…încă un pic”.

– Auzi, întreabă’l pe Crin dacă dă şi o şaormă! Te rog io…

– Domnule, deja te întinzi cu gluma..

– Păi nu…că mi’e foame!

– Domnule…

– Hai bă că glumeam, da’ţi’vă’ţi drecu’ de simpatici…deci nu daţi şaorma. Păcat, votam cu Geoană. Pa!

Acum iar îs în dilemă. Şaormă o să’mi cumpăr, da’ să fie de pui sau vită?

Acest dialog e pur şi simplu rezultatu’ unei minţi bolnave de foame! A se trata ca atare. Adică cu mâncare şi multă odihnă. V’am pupat!

Categorii:Derversare Etichete:, , , ,

pe la metrou

Metrou’, pe lângă submarine, e mijlocu’ de transport ce mă sperie de simt că’mi cad nădragii în vine şi’mi tremură ţurloaiele mai rău decât Intercontinentalu’ la cutremuru’ din 77. Da’ tre să’mi inving frica ş’o să vorbesc despre el pentru că primii leapşa de la Meri, care la rându’ lor o încasară de la Mădă. În concluzie, tre să zic 2 snoave despre metrou…şi începem.

Atenţie se’nchid uşile, urmează staţia Snoava 1 cu paragrafu’ pe partea stângă!

Metrou’ din Bucureşti are o poveste ciudată. Reţeaua de metrou se dorea a fi construită începând cu 1930, apoi cu 1938, da’ cum veniră nemţii şi ruşii p’acia şi făcură ei tranşee, românii au hotărât pe la 1970 să facă metrou. Astfel, în 1979 s’a dat în folosire linia de metrou M1 între Timpuri Noi şi Semănătoarea (metrourile au fost construite integral în România).

Snoava 2

Metrou’ în lume…prima linie, Metropolitan Railway din Londra, unde fusei, inaugurată la 1863. Ce om fi făcut noi 100 de ani?

 

Să trecem la lucruri mai serioase…

Prima mea amintire cu metrou’…să tot fi avut vro 4-5 anişori, mergeam cu mami nu ştiu unde, cert e că plecam de la grădiniţă. Am intrat într’o staţie de metrou, am coborât pe peron şi aşteptam să vină ucide’l’ar toaca. Ş’a venit…mă îndreptam cu paşi mărunţi către el, paşi mărunţi că şi io eram mic…ş’o aud pe mami spunând:

Sângerică mamă, vezi să faci pasu’ mare, da? Hai băiatu’ lu’ mama…

Şi fac pasu’ mare să trec peste hău’ ce se căsca între peron şi vagon. Şi pasu’ meu se tot mărea, se mărea…se părea că o să trec. Când, mă mâncă în dos, limbrici de mic copil, să privesc io în hău. Şi nu văzui nimic, decât beznă. O beznă ce mă sperie, îngheţai cu pasu’ în aer cu ochii beliţi spre hău şi parcă auzii nişte voci cristaline strigându’mă pe nume…

–  Sângericăăăă, Sângericăăăăă…

În clipa aia, pasu’ meu o luă în jos şi picioruşu’ meu cel drept se îndreptă hotărât spre hău. Şi intră până peste genunchi în el. Simţii cum zeci de mâini mă apucă de pulpiţe (aveam doar oase, da’ nu contează că nu ne cunoşteam pe vremea aia) şi mă trag mai adânc în hău, cum unghii de metal îmi rup dresu’ (eram la grădiniţă, da?), cum colţi reci îmi intră în carne şi….ţipai! Mama mă văzu încălecat pe peron şi mă trase de mână, sănătos către ea. Da’ o mână din hău fu mai puternică şi rămăsei cu picioruşu’ prins acolo…între peron şi vagon. Acum, mama îmi zicea să întorc picioru’ ca să mi’l scoată de acolo, io ţipam că nu, că m’a prins bau-bau de picior…pâna la urmă după câteva vorbe dulci, m’a smuls de acolo ş’am intrat în metrou. După 2 staţii văzui că săndăluţa din piciorul drept dispăruse. Bau-bau o luase!

 

A doua amintire legată de metrou…prin anii facultăţii. Chiulesc cu un coleg de la Rezistenţa Materialelor (împuţită materie…am dus’o din anu’ 2 până în 4) şi după vro 2-3 ore de biliard, decidem să plecăm către casă. Ş’ajungem la metrou’ Politehnica. Acolo, constatăm cu uimire studenţească_că n’avem bani la noi să ne luăm măcar o amărâtă de cartelă. Ne’am dat seama în faţa casei, când tantili se uitau la noi. Şi paznicii. Aşa că, facem cale întoarsă…vro 7-8 paşi, după care, auzind metrou’ o zbughim către barierele ce ne despărţeau de metrou. Auzim ţipetele tantililor şi urletele paznicilor, da’ cum eram prinşi de viteză, nu ne’am putut opri. Şi sărim peste bariere.

Ăsta, cu care eram, cade…cu barba de pardoseală de i se împrăştiară colile şi pixu’ din buzunare pe jos. Pe lângă ele 2 dinţi şi nişte sânge. Io, fiind mai lent decât el, încep să râd în timp ce alerg, văzându’l aşa lăţit pe jos. Şi sar graţios peste barieră. Da’ picioru’ stâng se încăpăţânează să rămână puţin în urmă, atât de puţin cât să se poată agăţa de aparatu’ de compostat…Aşa că, picioru’ stâng rămâne pironit pe aparat, dreptu’ se duce muuuuult în faţă, corpu’ mi se mulează pe barieră şi mă trezesc contorsionist. Acum râdea ăla. Şi plângea.

Ne adunăm de pe jos că oamenii legii de la metrou se apropiau, o luăm şontâc şontâc la fugă, târâş, şi pe când coboram scările către peron auzim un urlet…un paznic călcă pe colile colegului şi’şi dădu bazinu’ rău de tot şi el de pardoseală de rămase cu ochii beliţi şi cu mâinile întinse către noi cu degetele chircite ca şi cum ar fi vrut să ne sugrume. Da’ am scăpat. Totuşi după 2 săptămâni, din nou, io şi colegu’ la acelaşi metrou. Ne apropiem de casă şi surpriză, ăla cu bazinu’ era de gardă. Ne’a recunoscut din prima, s’a ridicat de pe scaun şi a făcut 2-3 paşi către noi. Se vedea că încă suferă, că’i citeam pe buze scrâşnetele măselelor. A mai chemat 2-3 colegi din ochi şi când să pună mâna pe noi, colegu’ zice:

Avem abonamente…lăsaţi’ne să trecem…criminalilor, huooo…ia bă mâna de pe mine, ai auzit de libertate? Criminalii, săriţi oameni buni…

Paznicii cu ochii cât cepele, răsuflarea tăiată se uitau la ăsta cum se albise la faţă în timp ce urla şi se îndepărtară cuminţei de noi. Lumea ce intra/ieşea de la metrou începuse să ţipe la ei…Noi ne strecurăm rapid până pe peron ş’acolo îl aud p’ăsta…

Coaie, bine că am trecut…că îmi luau ăştia iarba dacă ne prindeau!

Gata…centrez mai departe către Raeka, Cocoana şi Toarşu’.

 

pies: văzurăţi mă aseară pe Unirea? Bravo lor!

 

desfăcău’ de bere

Continui pe linia – de metrou – inaugurată ieri cu o povestioară legată de sticla de bere şi desfacerea/deschiderea ei…a dânsei, pardon, că berea e o comoară! Aşadar…

Dimineaţă, pe la orele 10-11…soarele străluceşte pe cer, e vară, cald deja…Deschide uşa la balcon, iese cu tălpile goale pe cimentu’ rece, îşi şterge urdorile cu deştele şi cască larg de parcă ar dori să înghită castanu’ din faţa geamului. Se întinde leneş, îşi aude oasele trosnind, trage o băşină şi bucuros nevoie mare îşi trage cu mâna chiloţii dintre buci. Apoi, şi mai bucuros, îşi duce mâna la nas şi inspiră. Tuşeşte, pare’se că mirosu’ nu’i prieşte.

Începe să se uite după păsărele…„ia uit’o şi pe Getuţa, e în maio…uuuu ce ţâţe are bagaboanta la 17 ani…ce faci iubire?”…”neaţa dragule…uite beau o cafeluţă…tu?”…”păi bei cafeluţa în ţâţele goale? mânca’ţi’le’aş…”…”hai mă…că e mama acasă şi te aude. şi am maio pe mine, nu vezi?”…”ce dacă e mă’ta acasă? îi mănânc şi ei ţâţele…văd că ai maio, da’ văd şi prin el!”… după 5 minute Getuţa intră în casă în timp ce el rămâne pe balcon plictisit. Priveşte pe afară, în părculeţu’ din faţa casei şi observă cum un  bătrânel se aşează liniştit pe o băncuţă şi’şi scoate din buzunaru’ pardesiului o sticlă de jumate de bere…El simte cum deja berea rece îi curge pe gât şi pe maiou’ Getuţei…

Trec 5 minute…moşu’ e în continuare pe bancă cu sticla în mână, nedesfăcută privind speriat în jur. Se apropie un tânăr de el şi îşi oferă ajutoru’…

Dă bre că îţi desfac io sticla…

Şi se chinuie şi afonu’ vro 2-3 minute. Îşi rupe bricheta în sticla moşului…

Ia’ţi bre sticla înapoi…în pula mea, am rămas şi fără brichetă!

Şi pleacă supărat. El râde la balcon. Îşi mai trage o dată pantalonii dintre buci, ia nişte papuci în picioare şi coboară să’l ajute el pe moş.

Tataie, hai că te ajut io…dă sticla…

Bricheta nu’l ajută nici pe el – dacă era aia de la Corpodean sigur rupea gâtu’ la sticlă. Se opinteşte din răsputeri da’ nu izbuteşte să desfacă capacu’. Atunci îl fulgeră o idee măreaţă. Aşeză sticla cu capacu’ agăţat de marginea băncii, pe o scândură. Şi îi futu un pod de palmă peste capac…se aude un zgomot, el închide ochii şi simte cum capacu’ cedează, cum ochii bătrânului se umezesc de poftă şi placa mai-mai să’i alunece cu salivă din gură. Deschide ochii vesel şi…

Scândura băncii de care se ajutase era ruptă, iar o bucată serioasă era pe jos. Sticla nedesfăcută. Moşu’ cu ochii holbaţi la el.

–  Nu merge bre…da’ am rupt banca…hahahahaaaaa.

Îi dă sticla moşului, îi întoarce spatele, îşi mai trage pantalonii dintre buci, mai trage o băşină şi porneşte către casă.

Al dracu’ băşinos…spune moşu şi răsuceşte capacu’ sticlei de bere ce se deschide lăsând mireasma pură să’i invadeze nările.

 

Notă: n’am castani în faţa balconului!

colţuri de ţară

Zilele trecute, mai exact joi şi vineri, am fost într-un tur de forţă prin Hunedoara – Deva – Alba Iulia la nişte conferinţe reprezentând partidul. Cu brio, chiar! Astfel, joi seara după o lungă dezbatere cu aperitive, sărmăluţe hunedorene (foarte, foarte, da’ foarte picante), fripturică de porc şi pui ş’un tort diplomat cu ciocolată albă (aşa ziceau tantili de pe lângă mine) senzaţional, am plecat spre hotelu’ unde eram cazat. Pe drum, opresc la o benzinărie, cumpăr şi io 2 beri la 0,33, Heineken, şi plec fuguţa către hotel. Bucuros că s’a terminat prima zi, bucuros că aveam bere şi bucuros că era şi meci. Ajuns în cameră vreau să desfac berea. Că mi’era sete.

Şi când colo…desfăcău de bere lipsă, brichetă n’aveam, lingură, cuţit, furculiţă lipsă…mobilier în cameră destul. Aşa că, pun sticla cu gâtu’ înclinat pe colţu’ mesei şi îi dau una în cap sperând că voi deschide capacu’. Sticla rămâne intactă, capacu’ la locu’ lui…masa ciuntită serios. Nu’i nimic, zic. Dau jos de pe ea tot, TV, pahare, tavă ş’o întorc cu partea ciuntită la perete. Văd o noptieră…pun sticla, lovesc…noptiera ciuntită.

Ce dracu’? Ăştia chiar au luat tot de la Ikea?

După juma de oră de spume – atât sticlele cât mai ales io -, înjurături – către mine că n’am luat Ursus că se desfac uşor, că ăştia de la Heineken n’au implementat sistemu’ de deschidere de la Ursus, că hotelu’ că are mobila de la Ikea şi că am ciuntit’o pe toată – izbutesc să desfac sticlele…numa că, pofta de bere şi setea trecuseră. Aşa că am aruncat berea!

În dimineaţa următoare, plin de voie bună şi de veselie, mă îndrept către Castelul Huniazilor. Am rămas impresionat încă de la poartă de măreţia şi frumuseţea construcţiei, mai ales de schelele de renovare care cică – circulă legenda – îs acolo de ani mulţi şi până nu se va găsi o mână puternică să le dărâme, la castel se repara mereu câte ceva pe zi. N’am putut vizita turnurile şi mi’a părut rău, da’ îmi plăcură sala cavalerilor şi nenea de acolo ce cânta la xilofon. De asemenea, mi’au plăcut geamurile cu vitralii, pe care era lipită o mare foaie A4 cu mesaju’ „Nu le deschideți. Fragil!”. Or fi şi ele tot de  acum 4-500 de ani?

După vizita la castel am plecat către Sarmizegetusa. De mic copil visam să ajung în cetatea lu’ Decebal să ating ruinele încărcate de istorie. Şi pornesc plin de o nemărginită bucurie şi încărcat de emoţie, ca un pui de dac. Ajung în Haţeg, intersecţie mai mare, tanti din gps îmi zice să fac la stânga. La stânga, 2 străzi. Tanti nu zice pe care s’o iau, aşa că, trecând de prima, intru pe cea de’a 2a străduţă. Şi mă băgă prin nişte sate cu o stradă atât de largă de juram că’s cu tiru’. Oamenii se opreau din activitate şi se uitau la mine cum treceam pe lângă casele lor, orătăniile de pe drum mă fixau cu privirea, vântu’ îşi domolea bătaia…timpu’ parcă stătea în loc. Drumu’ devenea din ce în ce mai îngust, gropile din ce în ce mai mari…io din ce în ce mai nervos, tanti din gps din ce în ce mai înjurată şi supusă la perversiuni sexuale de mintea mea bolnavă…şi de furie. Da’ deodat’…drumu’ se lăţeşte, gropile dispar şi ajung în Sarmizegetusa. Văd ruinele pe partea stângă, parchez, cobor cu picioarele tremurând de emoţie şi mă apropii de intrarea în complex. Mă apropii de un nene ce îşi făcea veacu’ pe acolo şi cu vocea tremurândă îl întreb:

– Să trăiţi! Se pot vizita ruinele?

– Ziua bună! No, cum nu…dară poftiţi…

– Ce bine…de mic doream să văd Sarmizegetusa…

– No, ştiţi că asta e aia romană…Ulpia Traiana…aia dacică e în munţii Orăştiei…

– Cum pul…adică nu e aia dacică? Futu’i…am bătut drumu’ de pomană, că io p’aia voiam s’o văd…e departe?

– Şi matale, ca toţi…aia dacică. E, e…să tot fie vro 100 de km…

– În morţii…mda, n’am cum să mă abat…mulţam fain nene…sănătate!

M’am urcat în maşină, am înjurat tot ce ştiam io până atunci şi câteva chestii pe care le’am descoperit recent. Ş’am plecat către Densuş, unde e o biserică din piatră ce datează din secolu’ 13, conform speciliştilor în istorie şi artă. Cert e că e construită cu piatră şi coloane de marmură de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. La ora actuală este cea mai veche biserică din România în care se mai ţin slujbe. Am făcut câteva poze ş’am plecat către Alba Iulia supărat că bucăţica de dac din sufletu’ meu nu’şi văzuse locu’ de obârşie.

noi

De ceva timp, Sângerică, adică io, a început să meargă la sala de forţă. Să pună niţei muşchi peste oasele care de ani buni de zile îi definesc corpu’. Vorba mamei Sângericului, „tot o piele ş’un os” – multe fete fură fericite.

Aşadar, Sângerică merge la sală. Vorba aia din bătrâni:

Năltuţ, glumeţ uneori chiar frumuşel / Mândru şi subţirel ca un fir de pătrunjel / Sângerică îi mereu cel mai cel / C’are acum şi muşchii de oţel

Trag de toate aparatele, cu excepţia a 3 scripeţi care trag de mine de parcă ei ar dori să facă muşchi. Eh, cum vă spuneam, merg la sală, unde am avut ocazia să descopăr personaje noi şi variate. Da’ dintre toate, vro 4-5 ies în evidenţă ca o pată de muştar pe un tricou negru, ca un cheag de sânge în ochi, ca picăturile de câşmâţ la gura unei domnişoare.

Ş’am descoperit următorii indivizi:

1. Cocalarul de sală asortat

E genu’ de băet ce vine la sală doar în haine şi încălţări asortate. A nu se înţelege tricou alb – pantalon negru/albastru – adidaşi albi. Nu! Ci: tricou mulat negru cu carouri gri + şort gri cu carouri negre + adidaşi negri cu carouri gri. De 4 săptămâni de când a apărut prima oară în câmpu’ meu vizual, a venit numa aşa îmbrăcat.

2. Cocalarul de sală „gură-spartă”

E genu’ de cocalar ce vine la sală îmbrăcat în haine de oraş (blugi, cămeşă uneori, pantofi – iar uneori un trening de să moară lumea de ciudă), ce trage de fiare grele deşi posedă o burtă impunătoare. Tatuaju’ nu’i lipseşte de brand, ciunga nici ea. Poate fi recunoscut cel mai uşor: îi auzi vocea de la 500m de sală. El e cel ce strânge în juru’ lui o mulţime de admiratori, de regulă 3-4 aspiranţi, el spune bancurile, el râde, el înjură, el trage de fiare. Restu’? „Ce bă şi tu tragi? N’ai nevoie coaie, pula mea…5 kile cât ai tu…hăhăhăhăhăăăăă!”

De asemenea, tot el e cel care cum vede apărând prin sală o femelă nouă cu miros necunoscut lui, ce’şi mişcă agale bucile curului, se repede spre un aparat sau 2, depinde cum îi fug ochii, şi începe să tragă din ce în ce mai tare şi mai zgomotos. De regulă, se repede spre băncuţa de împins de la piept unde e în stare să’l împingă cu tot cu halteră pe cel ce lucrează în clipa aia, sau se repede spre bara de tracţiuni unde face 2 serii a câte 7-8 repetări cu capu’ spre tavan. Tavanu’ e fals. Plăcuţele se mişcă când el suflă din adâncu’ burţii. După ce face aceste exerciţii, îşi îndreaptă spatele, îşi suge burta şi se îndreaptă ţanţoş spre mândra nouă. Gealaţii îs la 2 paşi în urma lui, să’i sară în apărare dacă fata îi dă 2 replici peste bot. El glumeşte cu fata, gealaţii repetă gluma cu voce tare uitându’se prin sală să vadă dacă lumea pricepe cine e şefu’ lor.Până acum n’am înţeles mare lucru…

3. Cocalarul de sală branduit

Este cel ce vine la sală costumat după cum urmează: cei mai noi adidaşi Nike sau Puma – negri neapărat, panatalon negru lung/scurt Lacoste şi tricou negru şi mulat Cavalli sau D&G. De ce negru? Pentru că de regulă are o maaaare burtă. De ce mulat? Ca să se vadă în oglindă şi să fie mulţumit când după 2-3 minute de exerciţii vede cum un fir de transpiraţie i se prelinge în buric. Ş’atunci râde, e fericit!

 

Toţi 3 cocalarii au ceva în comun: cerceii cu pietre din urechi, lanţurile de aur ce merg puse la Fabiola mea acum pe timp de iarnă şi brătările cu care poţi zăvorî lejer porţile de acces în incinta sălii ca ei să nu mai intre.

 

Acum, să vorbim şi despre ele. Din păcate doar 2 categorii.

1. Piţipoanca de sală lucrată

Este cea care vine de mult timp la sală, n’are cur şi nici ţâţe da’ s’a ars cu vechii sălii – cocalarii de mai sus – şi care acum vine doar pentru întreţinere. Strânge bani ca să şi’o plătească. Sau caută sponsor pentru o lună, două.

2. Piţipoanca de sală bezmetică

Este „sora” mai mică a piţipoancei lucrate. De la 2 ani a visat să ajungă ca sora ei mai mare, astfel că la 3 ani a venit prima oară la sală. Ş’a rămas la aceeaşi înălţime. Vine mereu cu aceeaşi îmbrăcăminte: pamperşi şi maio. Râde la toţi, glumeşte cu toţi, face pe firava şi femeia fatală în acelaşi timp: „Ufff, mă ajuţi şi pe mine să fac abdomene, teee roooggg?” iar după 20 de secunde „te mai uiţi mult la ţâţele mele?” şi primeşte şi răspunsu’ „care ţâţe?”. Din  păcate pentru ea, nu este în topul preferinţelor băeţilor de sală, nici măcar în topu’ cocalarilor (nu e nici în topu’ lăbii) aşa că mereu pleacă supărată de la sală târându’şi pamperşii după ea, promiţându’şi că data viitoare…

 

Cam atât…

 

notă către mine

În primu’ rând io îmi dau nota 9,95 (mi’aş da 10 – zece -, da’ nici măcar io nu’s perfect).

În al doilea rând, îs român. Poate dacă eram altă naţie, luam o notă mai mică. Să zicem că aş fi fost englez. Nu mi’aş fi dat decât, poate – poate, un 7,5. Că aş fi stat prin casă în papuci pufoşi şi grena, cu un halat grena, un pantalon gri, o cămeşă albă şi c’o mână în buzunar. Cealaltă ar fi fost prinsă cu pipa. Mâna din buzunar ar fi apucat din când în când uşor paharu’ de scotch din care aş fi sorbit puţin câte puţin ş’apoi mi’aş fi lins buzele cu nesaţ gândindu’mă că tare bun e da’ pentru că’s un lord (în pula mea) doar îl sorb. Puţin câte puţin. Apoi împreună cu amicii mei, am fi jucat un snooker. Pufăind toţi din pipe şi sorbind puţin câte puţin scotch. Am fi umplut încăperea de miros de tutun de pipă, glume cu Gion şi Merii, am fi vorbit doar cu Săr şi am fi râs puternic, că doar suntem lorzi (în pula mea).

Da’ pentru că’s român şi mi’s tare mândru de asta, am procedat altfel. N’am avut papuci grena, am avut nişte adidaşi mai mult negri decât albi, un pantalon de trening larg şi negru, ş’un tricou grena. Aveam şi hanorac, da’ mă încălzisem şi l’am aruncat pe undeva. Pe urmă, nu am pufăit pipă ci am tras din ţigare. Pe urmă iar, nu am sorbit scotch ci am degustat cu nesaţ: bere, ţuică de prune şi vin. Şi împreună cu beţivii mei amici am jucat biliard şi ping pong. Ping pong doar am mimat, că nu mai vedeam mingea. Biliard…parcă am jucat. Cine pierdea trebuia să bea. Şi mie mi’a plăcut să pierd.

Încăperea nu era plină de miros de tutun de pipă ci de miros de pastramă de oaie şi alte mirosuri eliberate pe cele 2 guri de aerisire din dotarea fiecăruia (excepţie Georgică_care mai dădea şi pe nas), glumele erau d’alea seci şi bazate pe înjurături – care o zicea mai cu patos era aclamat la scenă deschisă, paharul se golea într’un ritm ameţitor că la un moment dat am cedat. Şi ca o ultimă diferenţiere, ne spuneam toţi unu’ altuia bă pulă (în lordu’ meu). Fain.

Acum, nota către mine: bă Sângerică, de azi înainte nu mai ai voie să joci biliard, sau ce oi fi jucat tu cu beţivii ăia, pe băut ţuică pe nerăsuflate. Da’ dacă totuşi te mănâncă în dos să joci, apăi ori te retragi în glorie ori câştigi. Pastrama de oaie la grătar rulează grav de tot!!!

 

Piesă: La Mulţi Ani! toarşe Ghiţă. 😆 Aştept cu nerăbdare următorul congres.

Sângerică în delegaţii

Luni dimineaţă mânat de un simţământ puternic de iubire pentru partid am plecat la drum în campanie electorală prin Moldova. Pima oprire Focşani, a doua Bacău. Ajung în Bacău, găsesc cu nou’ gps din dotare hotelu’ unde trebuia a 2a zi să proslăvesc ideologia de partid şi înainte de a mă caza îs sunat de neşte unii amici că mai au un loc liber într’o pensiune şi pentru mine. Tăt în Bacău. Ş’am plecat cătri iei.

Pe drum, neştiind tainele Bacăului aşa de bine, pun gps-u’ in funcţiune şi mă iau după femeia ce vorbeşte. Ş’aud:

GPS’a: După 40m faceţi la dreapta…

Io: la-la-la-laaaa

GPS’a: După 30m faceţi la dreapta…(deja vedeam străduţa pe care trebuia să cârmesc)…faceţi la dreapta, faceţi la dreapta.

Şi fac…drum d’ăla de pământ. În curte la nişte neni ce încropeau un grătar. Ei, lasă grătaru’, se uită la mine şi i’am citit unuia dintre ei pe buze: Ăi Costel, dut’ di grabă şi ie furca şeia să videm şi’o vre omu’!

Aşa că…marşarier, ieşit din curte şi „Futu’ţi gâţii mătii cu cine ţi’a dat voce de mă bagi în belele!”

Faza 2. Ziua 2. În Piatra Neamţ, pe ceas de seară. Oraşu’ în cunosc binişor, da’ în clipa aia vorbeam la telefon şi am lăsat’o pe tanti să ma ghideze. Şi îmi zice să intru pe o stradă. Io, fiind băiet bine crescut, ştiu că nu e bine să te iei în gură cu cucoanele că nici dracu’ nu te mai scoate din gura lor. Aşa că dau din cap în semn de aprobare, zic cu juma de gură un „Da dragă!” şi mă iau după cele spuse de ea. Când să intru pe străduţă mai-mai să mă lovească unu’. Acum, el se oprise, lăsase geamu’ jos şi mă înjura. Io, eram la telefon în continuare cu şefu’ de partid. Tac, îl ocolesc şi îmi continui drumu’. Mă aşez pe banda 1, ca să merg prudent în timp ce vorbesc la telefon şi văd mirat că ăştia de pe sensu’ celălalt îmi dădeau flashuri. Mă Sângerică, ceva pute! şi când colo…intrasem pe sens unic. Din celălalt sens. Aplicat manevră de Bucureşti: întors cu tăiat calea şi iarăşi pomenii ceva de tanti aia din gps.

Faza 3. La o oră după faza 2. Pe drumu’ ce leagă Piatra de Roman. Depăşesc tot, tot. Eram primu’. Când mă loveşte. Ceaţa. La început subţirică, pe urmă densă. Nu vedeam la 2 metri în faţa maşinii. 20 la oră, singur pe drum şi o grămadă de rugăciuni în minte. Dintre care una mai puternică: Doamne, te rog io, să plouă, da’ să nu mai fie ceaţă!. După 15 minute ceaţa se termină ca prin minune şi începe o ploaie…da’ o ploaaaiiiieeee, bă da’ o ploaiiiieeeeeeeee! De ajunsesem să duc doru’ ceţii…şi mării, şi verii…

 

Hai că vă las…să vedem ce se mai întâmplă mâine pe drumu’ către casă! V’am pupat, uăi!

mâna şi somnu’

Noapte. El doarme liniştit. Visează că e în cel mai frumos loc cu putinţă, că e linişte, că are bere şi că poate să se băşească şi să râgâie fericit fără să’şi ceară scuze. Da’…începe să simtă ceva…deschide ochii şi…

O mână îl mângâie pe picioare şi îl strânge ferm de pulpe, un cap i se propteşte în spate şi simte prin maiou cum doo buze fierbinţi i se lipesc pe spate, între omoplaţi, într’un sărut pătimaş. Ş’atunci ia atitudine.

– Coaeee…ce pula mea!

– Mmmm…mormăie cel trezit din somn…ce dracu’ ai mă de zbieri?

– Ce pula mea…coaeee….mă pipăi şi mă pupi pe spate? Bine că nu mi’ai băgat şi o limbă în ureche!

– Când mă?

– Când măăă? Acum nici un minut! Te credeam om serios, cu prietenă…bag pula, mă culc pe jos…

– Stai mă, că am crezut că îs în pat cu ea…scuză’mă…

– Da’ crezi pe corpu’ tău coaee, nu pe al meu…te întorci cu spatele la mine şi te crezi cu ea! Iar io mă prefac că nu simt mişcările şi nu aud gâfâiturile…da’ nu pe corpu’ meu! Pula mea…

 

O întâmplare ficţionala sau fricţională…

invitaţie la pipi

Da, aţi citit bine. Este o invitaţie la pipi pe gardurile, pereţii casei în care locuiesc ţăranii ce’mi umplură maşina de boască, must şi alte mizerii azi noapte.

Maşina parcată frumos astfel încât să nu blocheze accesul oamenilor din casă la nici una din cele 2 porţi: pentru maşină şi ei, oameni – cică. Şi cum vă zisei…maşina plină de mizerie. Din gri cum e ea, azi dimineaţă era plină de o culoare mov. Lila ar zice romanticii, artiştii. Nu! Era un mov de tot căcatu’. Plin de seminţe de struguri, boabe stoarse şi chiar frunze de viţă-de-vie. Geamurile năclăite de abia răspundeau comenzilor, am stricat 2 cârpe ca să le curăţ cât de cât. Cât de cât să văd şi io prin ele.

După ce le’am şters în ploaie şi le făcui un inventar al fetişurilor mele cu ei şi neamurile lor, scuipai plin de scârbă spre casa lor, le’am mai urlat câte ceva de bine şi lor şi copilului lor, ăla cu probleme şi m’am urcat în maşină promiţându’le că diseară le umplu pereţii de pipi. Sau pişat, depinde cât de nervos voi fi. Iar dacă asta n’o să ţină, atunci trecem la mai mare. Treaba.

Aşadar, aştept sugestiile voastre despre lichide izvorâtoare de pipi, tehnici despre cum să ţin pipiu’ cât mai mult în mine fără să mă taie pişarea şi tehnici despre cum să le dărâm varu’, calciu’, tencuiala de pe pereţi – sau ce’or avea ei acolo – ca Fabiola să fie răzbunată!