Arhiva

Archive for 23/11/2009

colţuri de ţară

Zilele trecute, mai exact joi şi vineri, am fost într-un tur de forţă prin Hunedoara – Deva – Alba Iulia la nişte conferinţe reprezentând partidul. Cu brio, chiar! Astfel, joi seara după o lungă dezbatere cu aperitive, sărmăluţe hunedorene (foarte, foarte, da’ foarte picante), fripturică de porc şi pui ş’un tort diplomat cu ciocolată albă (aşa ziceau tantili de pe lângă mine) senzaţional, am plecat spre hotelu’ unde eram cazat. Pe drum, opresc la o benzinărie, cumpăr şi io 2 beri la 0,33, Heineken, şi plec fuguţa către hotel. Bucuros că s’a terminat prima zi, bucuros că aveam bere şi bucuros că era şi meci. Ajuns în cameră vreau să desfac berea. Că mi’era sete.

Şi când colo…desfăcău de bere lipsă, brichetă n’aveam, lingură, cuţit, furculiţă lipsă…mobilier în cameră destul. Aşa că, pun sticla cu gâtu’ înclinat pe colţu’ mesei şi îi dau una în cap sperând că voi deschide capacu’. Sticla rămâne intactă, capacu’ la locu’ lui…masa ciuntită serios. Nu’i nimic, zic. Dau jos de pe ea tot, TV, pahare, tavă ş’o întorc cu partea ciuntită la perete. Văd o noptieră…pun sticla, lovesc…noptiera ciuntită.

Ce dracu’? Ăştia chiar au luat tot de la Ikea?

După juma de oră de spume – atât sticlele cât mai ales io -, înjurături – către mine că n’am luat Ursus că se desfac uşor, că ăştia de la Heineken n’au implementat sistemu’ de deschidere de la Ursus, că hotelu’ că are mobila de la Ikea şi că am ciuntit’o pe toată – izbutesc să desfac sticlele…numa că, pofta de bere şi setea trecuseră. Aşa că am aruncat berea!

În dimineaţa următoare, plin de voie bună şi de veselie, mă îndrept către Castelul Huniazilor. Am rămas impresionat încă de la poartă de măreţia şi frumuseţea construcţiei, mai ales de schelele de renovare care cică – circulă legenda – îs acolo de ani mulţi şi până nu se va găsi o mână puternică să le dărâme, la castel se repara mereu câte ceva pe zi. N’am putut vizita turnurile şi mi’a părut rău, da’ îmi plăcură sala cavalerilor şi nenea de acolo ce cânta la xilofon. De asemenea, mi’au plăcut geamurile cu vitralii, pe care era lipită o mare foaie A4 cu mesaju’ „Nu le deschideți. Fragil!”. Or fi şi ele tot de  acum 4-500 de ani?

După vizita la castel am plecat către Sarmizegetusa. De mic copil visam să ajung în cetatea lu’ Decebal să ating ruinele încărcate de istorie. Şi pornesc plin de o nemărginită bucurie şi încărcat de emoţie, ca un pui de dac. Ajung în Haţeg, intersecţie mai mare, tanti din gps îmi zice să fac la stânga. La stânga, 2 străzi. Tanti nu zice pe care s’o iau, aşa că, trecând de prima, intru pe cea de’a 2a străduţă. Şi mă băgă prin nişte sate cu o stradă atât de largă de juram că’s cu tiru’. Oamenii se opreau din activitate şi se uitau la mine cum treceam pe lângă casele lor, orătăniile de pe drum mă fixau cu privirea, vântu’ îşi domolea bătaia…timpu’ parcă stătea în loc. Drumu’ devenea din ce în ce mai îngust, gropile din ce în ce mai mari…io din ce în ce mai nervos, tanti din gps din ce în ce mai înjurată şi supusă la perversiuni sexuale de mintea mea bolnavă…şi de furie. Da’ deodat’…drumu’ se lăţeşte, gropile dispar şi ajung în Sarmizegetusa. Văd ruinele pe partea stângă, parchez, cobor cu picioarele tremurând de emoţie şi mă apropii de intrarea în complex. Mă apropii de un nene ce îşi făcea veacu’ pe acolo şi cu vocea tremurândă îl întreb:

– Să trăiţi! Se pot vizita ruinele?

– Ziua bună! No, cum nu…dară poftiţi…

– Ce bine…de mic doream să văd Sarmizegetusa…

– No, ştiţi că asta e aia romană…Ulpia Traiana…aia dacică e în munţii Orăştiei…

– Cum pul…adică nu e aia dacică? Futu’i…am bătut drumu’ de pomană, că io p’aia voiam s’o văd…e departe?

– Şi matale, ca toţi…aia dacică. E, e…să tot fie vro 100 de km…

– În morţii…mda, n’am cum să mă abat…mulţam fain nene…sănătate!

M’am urcat în maşină, am înjurat tot ce ştiam io până atunci şi câteva chestii pe care le’am descoperit recent. Ş’am plecat către Densuş, unde e o biserică din piatră ce datează din secolu’ 13, conform speciliştilor în istorie şi artă. Cert e că e construită cu piatră şi coloane de marmură de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. La ora actuală este cea mai veche biserică din România în care se mai ţin slujbe. Am făcut câteva poze ş’am plecat către Alba Iulia supărat că bucăţica de dac din sufletu’ meu nu’şi văzuse locu’ de obârşie.