Arhiva

Archive for the ‘Derversare’ Category

Despărţire rece

28/03/2012 6 comentarii

Ieri, 27.03.2012, în jurul orei 21.00 m’am despărţit de un prieten foarte vechi, drag şi credincios. El nu m’a părăsit niciodată, indiferent de era bine sau rău, pe parcursul ultimilor 12 ani. Lacrimile îmi îngheaţă în barbă, simt fiecare adiere de vânt biciuindu’mă…

E aşa frig şi mă simt golaş fără el…fără barbişonu’ meu… 😀

Categorii:Derversare Etichete:,

Amsterdam

Perceput de mine din punct de vedere al…

Culorilor: albastru, cărămiziu, gri, verde, roşu, verde, negru, galben, auriu, alb, roşu, verde, roşu, verde, roşu, verde, roşu, verde…roşu, verde…

Mâncării: hamburger, cheeseburger, cartofi prăjiţi…noroc cu argentinienii, mexicanii şi chinejii…că altfel…

Băuturii: bere în valuri – foarte bine aş zice. Da’ dacă era toată şi bună, ar fi fost ideal.

Florilor: o grămadă. Da’ cea mai răspândită e aia cu verdeeeeee…

Circulaţiei: nimănui nu’i pasă de pietoni, iar când zic nimănui mă refer la biciclişti. Acum, după ce am scăpat la mustaţă de sub roţile câtorva biciclişti, aş dori să trec cu maşina peste pedalele lor! În mişcare!

Distracţiei: mamă câţi beţivi şi drogaţi! Mi’e silă de ei. Verdeeeeeeee!!!

Muzeelor: nu am văzut…

Vieţii: toţi, da’ toţi foarte relaxaţi…o fi de la verdeeeeee?

Poze mai târziu…

Categorii:Derversare Etichete:, , ,

Sângerică raizăs ăghen

13/03/2012 3 comentarii

Salutare…

deocamdată doar atât…detalii mai târziu, când îmi voi reveni din şocu’ schimbărilor de p’acilea.

Numa bine!

 

Leităr edit: el e meseriaşu’ desenator.

Categorii:Derversare

ups!

07/01/2011 4 comentarii

La Mulți Ani! Să trăiți toți cât mai sănătoși, cât mai fericiți, iubiți și foarte foarte plini de noroc…că, vorba aia: „și ăia de pe Titanic erau sănătoși!”

De ce nu am mai scris de acum țâșpe ani, nu e relevant. De ce scriu acum e… Îmi propusesem să pun poze făcute de mine la Diham. Cu zăpadă, soare, munți, brazi, da’ mă bunghi o răceală de mă ţinu fierbinte şi orizontal vro 4 zile. Iar acum îs la recuperare. Cu Modafen. Care printre miile de efecte secundare are 2 ce nu mă slăbesc…stare de nelinişte – ticu’ nervos pe care îl manifestam la nivelu’ picioarelor e acum depăşit şi de atât dat din picioare am tocit şi covoru’ de pe jos şi nu se mai ăntrezăreşte răpirea din serai – şi insomnie – de 3 zile mă tot caută somnu’, mă găseşte, îmi face cu ochiu’ ş’apoi fuge.

În fine…deci am reînceput cu scrierile şi cât de curând voi face precum Andreea Marin Bănică şi vă voi prezenta…ceva…până atunci, somn uşor…vouă, că io tot nu poci să adorm.

 

 

Categorii:Derversare Etichete:,

despre excursii

V’ați dorit vrodată să ajungeți acia?

Pentru cei care nu’și dădură seama unde’s făcute pozele astea, vă vând un pont…Bora Bora…la dracu’, vândui tot!

Eh și pentru că’s io un săr mărinimos vă voi sfătui cum să ajungeţi în Bora Bora cu o cheltuială infimă. Nu tre să deturnaţi avioane, să daţi în cap la lume, să jucaţi la loto…Astfel, de acum înainte nu mai tre să plătiţi 2000 euro pentru a ajunge pe insulele create de zei sau pentru zei. Ci tot ce tre să faceţi e să urmaţi cu sfinţenie următorii paşi:

1. să fiţi obosiţi de nesomn… vro 2 zile.

2. în a 3a zi, să nu mâncaţi nimic până la ora 14.

3. în loc de o masă copioasă, serviţi o bere. Apoi încă una. Şi la mijloc încă una. Adică 3.

4. După bere încercaţi o minunată pălincă de prune, de casă nu de magazin. Beţi un ţoi micuţ…pentru început. După ce v’aţi încălzit sufletu’, gâtu’, stomacu’, gura, buzele, ochii şi nasu’, cereţi unei fomei să vă toarne pălincă într’un pahar. Un pahar de vro 200ml, în care orice bărbat ştie că se toarnă doar niţică pălincă. Da’ fomeia nu ştie şi ea’l umple. Eh…şi pentru că nu e frumos să refuzi o fomeie, îl bei pe tot să pari cocoş în faţa ei şi a celorlalte fomei ce se uită cu ochii beliţi la tine, în timp ce băeţii din spatele tău fac pariuri legate de rapiditatea cu care  vei lovi duşumeaua. Da’ tu nu cazi, nuuuu…stai drept, bei tot, mai inspiri şi niste mirosuri de grătar ş’apoi totu’ se clatină, aeru’ devine rarefiat, vezi doar norii, ceru’, auzi zgomote ca de motoare şi…ai senzaţia de decolare.

După ce se mai stabilizează niţel lucrurile, primeşti cafeluţa gratuită din partea companiei aeriene, o roşie, un pahar mare de apă cu sare şi o lingură de ulei. Te gândeşti că cu atâţia oameni având probleme cu sănătatea din cauza supraponderalităţii, ăştia de la compania aeriană îţi fac un bine lăsându’te sa bagi o salată. Iar după cafea şi salată, ai parte de turbulenţe…totu’ se învârte, căderi bruşte în care te prinzi de scaunu’ din faţă, ameţeli, greutăţi în respiraţie…Şi la un moment dat deschizi ochii şi vezi…wc’u’ strâns bine în braţe.

Pentru orice informaţii despre rezervări, clasa berii şi durata pălincii, luaţi legătura cu…nu cu mine, că io ajunsei doar în Ameţica!

Categorii:Derversare Etichete:, ,

întrebare

13/08/2010 3 comentarii

Aţi citit zilele astea, în toată presa – în afară de click, cancan – de moşu’ american ce suferea cu plămânii? Şi care în urma radiografiilor a descoperit că avea tumoare? Şi care în urma operaţiei a descoperit că nu avea tumoare, ci că îi crescuse o plantă în plămâni? Şi că planta aceea era mazăre?

Nu mazăre de constanţa, ci d’aia de grădină. Mai bine zis de sac, că aşa cumpără aştia din State din supermarketuri. Toţi au râs de bietu’ om:  medici, poliţişti, presă, cerşetori, oameni normali, bancheri, mafioţi…chiar şi el.

Da’ dacă în loc de mazăre îi creştea iarbă, marijuana? Era tot aşa de vesel (ca’n Gay Paris) sau primea amendă pentru cultivare de droguri, pentru trafic de droguri şi pentru consum de droguri şi ar fi devenit la vârsta lui, om bătrân, gay într-una din închisorile american?

Stau şi mă întreb…

Categorii:Derversare Etichete:, , , ,

Sângerică prin Cehia

26/07/2010 9 comentarii

Săptămâna trecută Sângerică trase o fugă prin Cehia, în interes de job. Din păcate fără hand şi fără blow din partea gazdelor. Joi dimineaţa aterizai în Viena, mă sui în autocar şi am fost debarcat împreună cu tot grupu’ în Lednice, Moravia. Iar hotel de 4 stele, iar ţânţari şi iar fără aer condiţionat. Da’ nu fură probleme, doar erau 37 de grade afară.

Berea fu bună…Pilsener Urquell. Servirea ireproşabilă în cehă…că dacă le ziceam în engleză nu ştiau nimic. Aşa că le’am zis în germană. Tot nimic. Aşa că am învăţat ceha de bază pentru a supravieţui. Pivo adică bere şi pohar adică pahar. Şi deştele ridicate pentru a arăta câte pivo şi câte pohare doresc. Mâncarea demenţială…nu era! Prima masă, primu’ şoc. O supă ce era un mix perfect între apă, smântână, ulei şi ceva roşu pe care nu l’am dibuit ce era. Greţoasă! Felu’ 2: senviş cu multă pâine. A doua masă, cea de cu seară, pe specific moravian, fu mai tare: porc la proţap, jambon de nu ştiu ce animal şi cartofi prăjiţi. Cu salată. Salata cu mult zahăr. A treia masă, la un restaurant cu specific: o supă cu ciuperci, specialiatate zonală, iarăşi mix perfect între apă, smântână şi făină. Felu’ 2: şniţel vienez. Şi cu toate că eram leşinat de foame, nu am putut să mănânc nimic. Ultima masă pe tărâm cehesc, grătar de pui, porc şi cârnăciori. Porcu’ cam în sânge şi cam tare. Cârnaţii cam nefăcuţi.

Vinu’…deşi îs mult lăudaţi cehii din Moravia pentru vinurile lor, au dat’o în bară cu mine. Păi sângele albastru apă nu se face! Pe o scară de la 1 la 4, unde 1 e dulce şi 4 e sec, vinu’ moravian e pe la…6. În condiţiile în care, noi românii, avem la 7 oţetu’. De abia cu 2 litri de apă minerală la pahar de vin era băubil.

Zona fu faină. Câmpuri frumoase, castele…noi am vizitat castelu’ din Lednice nu înainte de a da turu’ imensului parc al castelului cu bărcuţa şi pe jos. Cu bărcuţa la început ca să mai omorâm din ţânţari, pe jos la întoarcere că nu aveam loc în caleşti. Aşa că, un săr a dat o lecţie de clasă tuturor ţăranilor (mai ales ălora de la sud de Dunăre) despre cât de importană e sănătatea şi natura. Şi pentru natură, am creştinat 2 copaci. Şi apoi am intrat în castel. Care fu construit de cătra verii mei din alt sânge, familia von Liechtenstein. Fain castelu’, în renovare. Faine picturi, mai ales 2. Prima, m’a şocat. Era cu o gagică cu breton ce trăise pe la 1800. Bă, urâtăăăăă că prima mea impresie fu:

Aiiiii…şiz so fachin aglii! Ai finc şiz hir tu scher dă gousts!

La care veni răspunsu’ ghidei:

Şi uăz oan of dă moust biutifăl umăn of hăr taimz!

Hait! Urmă al doilea tablou, cu o tanti însărcinată. Ghida:

Şi gheiv bărt tu 24 chidz!

Şi replica fu:

Şi had no breic!

Am vrut să fac poze pe acolo, da’ evident că bodiguarzii nu ştiau cine îs şi mai mai să’mi confişte şi telefonu’. Bodiguarzii erau doar 1, da’ ăla era aşa de mare că dădea impresia de mai mulţi. I’am promis în stilu’ dulce românesc că nu’l apucă încoronarea mea acolo la palat.

După castel, seara la bere, am auzit cea mai tare dumă din toată excursia, povestită de un coleg de breaslă din Cehia. Discutam la masă cu el, un englez şi încă vro 2 baeţi. Şi cehu’ a scos’o:

Last ier ai uent tu Scotland…near loknes.

– Meit, did iu si dă monstăr? întrebă englezu’.

Iea, evrii dei.

– Uat?

– Iea, evrii dei. Mai uaif!

Cât am mai râs. Aaa, şi mai devreme în acea zi, Sângerică dădu lecţii despre cum se ţine o prezentare. Că fură 2 zile de prezentări iar io doar în ultima vorbii. Şi prezentară: engleji, japoneji, poloneji, cehi, slovaci, austrieci, sloveni, croaţi, unguri şi români – şefu’ şi io. Iar io, îi ridicai pe toţi în picioare cu prezentarea şi stilu’ meu. Mi se spuse că mă irosesc aiurea la job şi că ar trebui să plec la Haliud – să fac carieră acolo. Da’ deocamdată, mai stau niţel pe aci.

Şi acum…poze. Doar câteva. Când mai fur de la colegi, mai ataşez.

Transfăgărăşan

Fusei pe Transfăgărăşan în uichend. Pentru prima oară. Că îmi făcură poftă băeţii de la topghir. Numa că io n’am avut bolid de enşpe sute mii de euro ci fusei cu Fabiola. Şi în consecinţă nici n’am putut să mă înfig în viraje cu viteză că’mi era că la viteza superluminică a Fabiolei scap din vedere viraju’ şi o iau la zbor pân’la Cluj. Cu aterizare la Belvedere. Iată şi câteva poze.

În consecinţă: fain tare!

perplex

15/07/2010 5 comentarii

Îs mut! Îngrozit! Panicat! Cu un mare semn de „?” în minte…cum dracu’ să fii fan sumo, să nu ratezi nici un meci, să urli de bucurie când favoritu’ tău câştigă?

Io unu’ nu găsesc nimic fain în sumo. 2 cercuri care se izbesc, caută să se împingă în afara unui cerc. Care în unele cazuri e la fel de mare ca unul dintre cercurile izbitoare. Pe urmă, 2 mase de şuncă şi celulită ce tremură la fiecare scărpinat în nas, bălţi de sudoare ce curg de zici că Niagara se mută în sală, grimase de durere, nervi şi efort din partea unora care fac atac de cord dacă mecdonaldz scoate un burger de 5 kile…şi jumate.

Ş’apoi publicu’. O sumedenie de japoneji, chineji şi alte naţii, adunaţi în număr de vro 10mii într’o sală micuţă. Ei, cei 10mii, probabil cântăresc cât micu’ dejun al cercurilor. Da’s fericiţi. Chiar şi când un cerc se rostogoleşte peste ei şi le rupe vro câteva oase, le umple gura de slană. Da’ ei îs fericiţi pentru că apucă să vadă ceea ce nimeni nu vede. Puţele şi los cojones cercurilor. Şi mai mult ca sigur că cercurile nu şi le’au mai văzut de câteva tone de hamburgeri, cărnuri, brânze şi câteva sute de ani buni. Astfel că, atunci când, în fine, cercu’ se opreşte din rostogolirea sa (după ce mută Pământul de pe axa lui – şi noi dăm vina pe Hummer pentru încălzirea globală!), cercu’ se repede între cei striviţi şi:

Le’ai văzut? Îs dotat?

Păi probabil că cojonele îs mari că n’au mai fost folosite…iar scula…

Apoi, altă chestie…pe lângă icnetele şi basul puternic rezultate din izbitura cercurilor…nu o mai ieşi ceva? În fond, cercurile îs sub presiune. Îşi contractă muşchiuleţii şi şuncile şi se aruncă unul spre celălalt (rostogolesc e un termen mai adecvat) şi se lovesc ţinându’şi respiraţia. De ce îşi ţin respiraţia? Fla-tu-len-ţa! Ferice de spectatori…

În ultimii ani, Greenpeace s’a luptat cu japonejii pe tema balenelor. Aci de ce n’o interveni?

Totuşi am găsit un fan sumo. Mai ales de când campionatu’ e câştigat de un conaţional de al lui. Da, v’aţi prins, e bulgar…15 minute m’a silit să mă uit la sumo. Şi era fascinat! Cu fruntea îmbrobonită de sudoare, cu respiraţia sacadată, stând în picioare, ţopăind, mimând gesturi de sumo…şi cu mâna dreaptă pe umăru’ meu, ţintuindu’mă în scaun. Rezultatu’? Lăcrimez şi acum, n’o să mă mai pot uita la nici un documentar despre balene o perioadă bună şi mă mai doare şi spatele…cred că mi’a mutat coloana pe alt traseu.

Şi acum, mă mai întreb…încă îndrăznesc…cercurile cum se pipi? Au veceuri turceşti pe dimeniunea lor, cu o gaură imensă în podea ca să poată primi toată cantitatea ce se scurge de acolo…dintre văile cercului? Şi totuşi cum o fi să te masturbezi, trăgându’ţi’o singur între şuncile burţii? Asta, bineînţeles, după ce izbuteşti să ai o erecţie fără să fi căzut lat victimă a unui atac de cord?

cuţu cuţu

Ieri pe seară, pe lângă casă. Se deschide uşa unui bloc, laaarg, se aude o voce piţigăiată:

–  Bruno, mă Bruno, stai! Nu, nu alerga aşa…

Şi de după gardu’ verde al blocului cu uşa deschisă larg apare Bruno. O namilă, o monstruozitate de câine lup. Imens. Io în clipa aia am încetinit pasu’.  Bruno liniştit, se apropie de primu’ copac din calea lui, ridică picioru’ drept din spate şi şi’l rezeamă de copac. Probabil îşi făcea încălzirea pentru alergări, ca balerinele. Apare şi stăpânu’. Un deget de om de 10 kile cu haina de blană a nevesti’sii pe el. Haina udă. Şi cocoşat, cu un cioc d’ăla de era pe post de perie pentru frecatu’ între sfârcuri, ochii mari băgaţi în fundu’ capului.

Şi tacticos îşi aprinde o ţigară. Trage din ea cu nesaţ, fumul scoţându’i bine de tot ochii in evidenţă. În sensu’ că’i bulbucară de ziceai că acum – acum, fac colecţie de mingiuci de ping-pong. În timpu’ ăsta, Bruno se dă jos de pe copac şi face paşi în direcţia mea. Se apropie liniştit, mă adulmecă pe la adidaşi, blugi şi se opreşte din adulmecat în dreptu’ bijuteriilor sărului.

Io, livid, mă opresc din mers…

Cuţu….cu….ţu…ce…ăăă…dor…ăăă…eşti…ăăă…tu?

Şi înghit greu de tot, cred că şi sâmburii de la măru’ lu’ Adam. Bruno pesemne nu întelegea bâlbâitura mea. Aşa că stătea proţăpit cu botu’ în bijuteriile mele. Io, încerc să fac o manevră de scăpare. Dau uşurel de tot picioru’ stâng spre stânga, îl opresc după un timp că riscam să ajung în sfoară, şi încerc să mă împing şi cu dreptu’ spre stângu’…

–  He…ăăă…heee…cu…ţu…cu…ţu…nu…mă…ăăă….mut…mă…

Apele îmi şiroiau pe frunte, inima dădea să’mi spargă pieptu’ şi să iasă afară prin tricou’ de nebună, picioarele îmi tremurau şi tot mă încordam să’mi trag bijuteriile în corp. Să nu mai fie acolo, doar doar să scap de elefantu’ ăla de câine. Ş’atunci lu’ stăpân’su’ îi intrară ochii la loc în orbite şi văzu scena…

Bruno…vino încoa! Nu vă temeţi, nu muşcă!

Bruno se depărtează calm de bijuterii şi io prind puţin glas…

–  Nu mă t…em…nu mă tem…nu’mi era de muşcat cât mi’era de lins…


Categorii:Derversare Etichete:,