Arhiva

Posts Tagged ‘accidente’

U-u, as i comeback ca Busta…

Bună ziua şi bine am revenit! Din motive ce ţin de libertatea de exprimare şi mişcare n’am mai putut accesa blogu’ în ultimu’ timp. Se  pare că am revenit în timpul lagărelor naziste, deoarece colegii mei de pe IT de la Viena şi Zurich, îmi supraveghează fiecare mişcare la PC. E o conspiraţie, vă zic io!

Revenind, am observat că primii 3 lepşi, de la Cocoană, Marmo şi Maya. Vă mulţumesc, sunteţi nişte drăguţe, da’ chiar 3 lepşi?

Să purcedem…

Leapşa 1 –  Durerile copilăriei

Cea mai veche durere pe care mi’ amintesc fu una de la ţară, de la mămăiţa. Ei bine, mămăiţa avea un câine negru rău de tot, de ziceai că săracu’ mănâncă jăratec de cu cât foc lătra şi rodea lanţu’ ce’l gros cu care era priponit. Câinele ăla nu mă plăcea. Da’ deloc. Io, Sângerică d’o şchioapă, mă gândii într’o zi să’i schimb meniu’, că poate i se face rău de la jăratec. Zis şi făcut. În ziua cu pricina, mămăiţa arunca porumb boabe la orătănii prin curte şi io am observat că dulău’ iadului se agita bucuros nevoie mare pe lângă ea, aşa că, fug repede la mămăiţa, înşfac  o mână de boabe de porumb şi mă proţăpesc în faţa Cerberului. Mă aşez în fund ca să pot să’l hrănesc mai bine şi încep să arunc cu boabe către el. Observ că mă ingnoră şi mă gândesc că nu ajunge la ele, aşa că arunc mai tare. Şi boabele îl ating prin urechi, ochi, colţi, burtă şi pe unde mai nimeream. Diavolu’ se întoarce către mine mârâind. Io, „cuţu-cuţu” aruncând boabe. Anticristu’ câinilor începe să latre cu botu’ ajungându’i la 2 palme de faţa mea. Io arunc în continuare, ştiind că lanţu’ nu cedează. Şi când colo…lanţu’ cedă, Satana de câine se înfipse c’un colţ în fruntea mea şi cu altu’ în nara mea. Io speriat, căcat pe mine (probabil şi pişat), arunc boabele din mână…tot spre el. Nu mai ştiu ce s’a întâmplat pe urmă, că am văzut doar negru în faţa ochilor. Cert e că io trăiesc, el nu…mânca’l’ar viermii! A murit intrând vitejeşte ca un câine al întunericului cu capu’ într’un glonte…

A doua amintire, fu cea cu operaţia estetică. Da, recunosc, nu am ajuns la perfecţiunea asta fizică, pe care o posed, pe căi naturale. La creşă, fiind agitat nevoie mare (cred că dulău’ groazei îmi transmisese ceva din demonii lui) îl fugăream pe un coleg de suferinţă pentru a’i subtiliza bombonelele. Ale lui erau colorate, ale mele…erau în buzunaru’ de la hăinuţă. Intrând în viteză în sala de mese urmărind prada, m’am împiedicat de covoru’ gros de pe jos şi plutind un pic prin aer, am aterizat cu arcada în colţu’ mesei. După ce am scos colţu’ mesei din cap, m’am ridicat pe beţele ce ţineau loc de picioare şi mă uitam turbat după ăla cu bomboanele. El, stătea în faţa mea, nemişcat, alb la faţă…l’am văzut ceva mai târziu că sângele îmi îngreuna vederea. Când l’am zărit, am ţâşnit către el, da’ madam educatoare alertată de faptu’ că murdăream preţiosu’ covor verde de pe jos m’a înşfăcat d’o mână şi m’a dus la spital. A urmat coaserea rănii pe viu, „să simtă tovarăşă, că zici că e dracu’ gol!”.

A 3a, la vro 2-3 ani după prima operaţie estetică, zisei că una nu e de ajuns (Cher ştie mai bine) ş’o făcui şi p’a doua. Eram în faţa blocului cu colegii de cornete şi ne’am gândit noi c’ar fi cul să ne urcăm scheletele pe bătătoru’ de covoare. Zis şi făcut. Ajunşi pe bătător şi ţinându’ne cu mâinile de bară, facem concurs să vedem care rezistă mai mult acolo. Şi i’aş fi făcut, dacă nu…bătea vântu’! Aşa că fui luat de pe bară şi trântit cu faţa pe pamânt. În nişte cioburi. Rezultate imediate: buza de jos tăiată în 4, coasere tot pe viu. Rezultate în timp: bătaie luată de la tata seara – a venit omu’ obosit, hămesit de la muncă ş’a dat cu ochii de fie’su’ cu o buză cât 7-  şi suferinţa cauzată de colegii de generală şi liceu. „Bă, ce buză de negru..nu de cămilă are ăsta…ia fă mă brrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrruuuuuu!„. Multe noţi plânse, nedormite de chin şi blestemând ziua şi vântu’ ce mă dădu jos. Da’ toate au trecut ca prin farmec, când într’un moment intim, o fată îmi spuse extaziată, printre gemete: „Ce minuni faci cu buza aia!”. Ce făceam? Îmi înghiţeam buza, care astfel dispărea. Tipa era blondă!

A 4a amintire e legată de prima mea bicicletă de la mămăiţa. Era un Tohan şi ca orice Tohan era o bicicletă robustă, tare, dură. Atât de tare, că am învăţat să merg pe ea pe uliţa de lângă casă. Care uliţă fiind, drum de ţară fiind, avea şi gropi mai mari sau mai mici. Eh, io am nimerit într’una d’aia mare, am pierdut controlu’ ş’am intrat cu bicicleta în gardu’ vecinei. Roata din faţă s’a proptit între 2 şipci de gard, io de pe şa am plutit iarăşi prin aer…

Dă Doamne să nu fie vro masă după gard…iep, nu este…aaaaaaaaaa

…ş’am intrat cu capu’ în salcâmu’ vecinei. Am ieşit cu 2 ţepi în frunte, julit pe mâini, nas, barbă, picioare, cu pantalonii rupţi. Da’ Tohanu’ a rezistat eroic. N’a avut nimic.

A 5a amintire…la bunicii din Moldova, cu văr’miu’ ăl din Cipru, pe dealurile copilăriei. Pe dealurile astea era o râpă de vro 30m adâncime. Iar în râpa asta, pe fundu’ ei, creşteau fragi. Io pofteam la fragi, da’mi puneam pofta’n cui că’mi era frică să cobor râpa. Până când într’o zi văr’miu, se decide să mă înveţe să cobor râpa.

Uăi, tă aşăzi pi vini şi’ţi dai drumu’ la vali (să alunec, nu vă gândiţi la prostii)…hai, şi îi aşa di greu, î?
Io, urmând instrucţiunile…
Cum, aşaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa… şi dus am fost. Pe cur, nu pe vine. Am ajuns jos. La puţin timp a ajuns şi văr’miu săritor nevoie mare. Numa că a ajuns cu genunchii în spatele meu ş’astfel gustai olecuţă de ţărână. Bine, mai multă. Da’ fu bună. Că’mi trecu pofta de fragi.
Cam atât cu amintirile….trecem la
Leapşa 2 – aia de blog

Cât din viaţa personală expui pe blog?
Suficient cât să fiu citit. Că de aş expune tot n’aş mai avea cititori…parol!
Cu ce îţi dăunează blogul?
Până acum nu mi’a dăunat. Sper că nici de acum înainte, mai ales că IT-iştii îmi urmăresc fiecare mişcare.
Cu ce te ajută blogul?
Păi mai îmi vărs şi io nădufu’, mai cunosc oameni, mai creez legături, mai îmi schimb părerea despre mine (credeam că’s groaznic la povestit!)….lucruri bune.
Ce reacţii permiţi?
Cred că de toate…la obscenităţi răspund cu obscenităţi, iar dacă obscenităţile care mi se spun le depăşesc p’alea spuse de mine, am prieteni ce mă susţin. 😆
Trecem şi la…
Leapşa 3 – despre….nu am înţeles, dragă Maya, la ce se referă leapşa de la tine. Promit să o fac, de îndată ce mă dumiresc…
Cam atât pentru azi…
Supliment
Leapşa de la Maya…pai…iar o sa scriu puţin. Mă îmbrac foarte repede, adică spre deosebire de voi fetele/femeile, io nu tre să sar decât într’o pereche de şosete (dacă nu’s rupte e perfect), într’o pereche de boxeri (doar boxeri), într’o pereche de blugi, într’un tricou sau o cămeşă ş’o geacă. Acu, dacă tre să mă îmbrac la 4 ace, se face şi asta. Tot cam atât de repede. Mai greu e să adun pe urmă acele de pe jos că se agaţă în covor…că dacă le pun pe parchet nu le pot lua. Pot să zic că’s un medium, ştiu dinainte cum mă îmbrac.
Gata…am făcut’o şi p’asta.
Am uitat să zic ieri, lepşile îs preluate de cine vrea.

diverse

Ce bine e să circuli cu maşina lovită. Mai ales când se vede aşa cum e la Fabiola. C’o gaură mare în mască de se văd toate alea ca la o fată mare prinsă în horă de cel mai cu moţ băet din sat, cu poalele rochii ridicate în timp ce rstu’ băeţilor îşi clătesc ochii cu budigăii fetii. Cam aşa îs şi io în trafic. Că se uită toţi în gaura de la maşină ş’apoi la mine c’o privire de parcă ar spune:

Ce mic şi drăgălaş e…şi găurica aia de acolo ce e…

Până când mi’a  zis tata:

Vezi bă că ţi se vede rezervoru’ de lichid de parbriz. Şi îl ai spart.

Ş’atunci am înţeles de ce nu puteam să arăt io fetelor din trafic cât de mult poa să tâşnească. Lichidu’ de parbriz.

Da’ să revin. De ce e bine cu maşina lovită? Păi…

1. În primu’ rând femeile se uită după mine. Ş’asta fără să fiu în vro maşină de fiţe. Şi îmi zâmbesc. Da’ nu pentru că aş fi io drăguţ, cum credeam la început şi le zâmbeam şi io. Nuuuu, ci pentru că am maşina belită. Şi se vede rezervoraşu’ de lichid de parbriz. Care e micuţ şi drăgălaş. Şi pentru că acum râd de un bărbat ce are maşina lovită.

– Na, fir’aţi ai dracului, că tot vă lăudaţi voi cu impecabilul vostru stil de condus. Na…ce faci mă? Ai lovit maşina? Da? Schumachere, vai de capu’ tău…iiiiiii, ce rezervoraş drăguţ de lichid de parbriz!

Da’ io recuperez la parcări.

2. În al doilea rând, ş’ultimu’, lumea se fereşte din calea mea. Mă văd ăştia cu maşina belită, cu rezervoraşu’ la vedere pe geru’ ăsta (d’asta e el mic şi drăgălaş!!!), cu o mină tristă – supărată – nervoasă (când de fapt io’s concentrat la condus, că nu port ochelarii şi nu văd aşa bine) şi se dau la o parte din calea mea. De parcă io, aşa firav cum îs, cu Fabiola, aşa firavă cum e ea, am ajuns spaima şoselelor înzăpezite ale Bucureştiului.

În încheiere, vă dau o mică temă…ce înseamnă cipriotismul/expresia cipriotă pula me? Cred că aşa se scrie…Cocoană, te rog să nu divulgi răspunsu’ deocamdată…