U-u, as i comeback ca Busta…

Bună ziua şi bine am revenit! Din motive ce ţin de libertatea de exprimare şi mişcare n’am mai putut accesa blogu’ în ultimu’ timp. Se  pare că am revenit în timpul lagărelor naziste, deoarece colegii mei de pe IT de la Viena şi Zurich, îmi supraveghează fiecare mişcare la PC. E o conspiraţie, vă zic io!

Revenind, am observat că primii 3 lepşi, de la Cocoană, Marmo şi Maya. Vă mulţumesc, sunteţi nişte drăguţe, da’ chiar 3 lepşi?

Să purcedem…

Leapşa 1 –  Durerile copilăriei

Cea mai veche durere pe care mi’ amintesc fu una de la ţară, de la mămăiţa. Ei bine, mămăiţa avea un câine negru rău de tot, de ziceai că săracu’ mănâncă jăratec de cu cât foc lătra şi rodea lanţu’ ce’l gros cu care era priponit. Câinele ăla nu mă plăcea. Da’ deloc. Io, Sângerică d’o şchioapă, mă gândii într’o zi să’i schimb meniu’, că poate i se face rău de la jăratec. Zis şi făcut. În ziua cu pricina, mămăiţa arunca porumb boabe la orătănii prin curte şi io am observat că dulău’ iadului se agita bucuros nevoie mare pe lângă ea, aşa că, fug repede la mămăiţa, înşfac  o mână de boabe de porumb şi mă proţăpesc în faţa Cerberului. Mă aşez în fund ca să pot să’l hrănesc mai bine şi încep să arunc cu boabe către el. Observ că mă ingnoră şi mă gândesc că nu ajunge la ele, aşa că arunc mai tare. Şi boabele îl ating prin urechi, ochi, colţi, burtă şi pe unde mai nimeream. Diavolu’ se întoarce către mine mârâind. Io, „cuţu-cuţu” aruncând boabe. Anticristu’ câinilor începe să latre cu botu’ ajungându’i la 2 palme de faţa mea. Io arunc în continuare, ştiind că lanţu’ nu cedează. Şi când colo…lanţu’ cedă, Satana de câine se înfipse c’un colţ în fruntea mea şi cu altu’ în nara mea. Io speriat, căcat pe mine (probabil şi pişat), arunc boabele din mână…tot spre el. Nu mai ştiu ce s’a întâmplat pe urmă, că am văzut doar negru în faţa ochilor. Cert e că io trăiesc, el nu…mânca’l’ar viermii! A murit intrând vitejeşte ca un câine al întunericului cu capu’ într’un glonte…

A doua amintire, fu cea cu operaţia estetică. Da, recunosc, nu am ajuns la perfecţiunea asta fizică, pe care o posed, pe căi naturale. La creşă, fiind agitat nevoie mare (cred că dulău’ groazei îmi transmisese ceva din demonii lui) îl fugăream pe un coleg de suferinţă pentru a’i subtiliza bombonelele. Ale lui erau colorate, ale mele…erau în buzunaru’ de la hăinuţă. Intrând în viteză în sala de mese urmărind prada, m’am împiedicat de covoru’ gros de pe jos şi plutind un pic prin aer, am aterizat cu arcada în colţu’ mesei. După ce am scos colţu’ mesei din cap, m’am ridicat pe beţele ce ţineau loc de picioare şi mă uitam turbat după ăla cu bomboanele. El, stătea în faţa mea, nemişcat, alb la faţă…l’am văzut ceva mai târziu că sângele îmi îngreuna vederea. Când l’am zărit, am ţâşnit către el, da’ madam educatoare alertată de faptu’ că murdăream preţiosu’ covor verde de pe jos m’a înşfăcat d’o mână şi m’a dus la spital. A urmat coaserea rănii pe viu, „să simtă tovarăşă, că zici că e dracu’ gol!”.

A 3a, la vro 2-3 ani după prima operaţie estetică, zisei că una nu e de ajuns (Cher ştie mai bine) ş’o făcui şi p’a doua. Eram în faţa blocului cu colegii de cornete şi ne’am gândit noi c’ar fi cul să ne urcăm scheletele pe bătătoru’ de covoare. Zis şi făcut. Ajunşi pe bătător şi ţinându’ne cu mâinile de bară, facem concurs să vedem care rezistă mai mult acolo. Şi i’aş fi făcut, dacă nu…bătea vântu’! Aşa că fui luat de pe bară şi trântit cu faţa pe pamânt. În nişte cioburi. Rezultate imediate: buza de jos tăiată în 4, coasere tot pe viu. Rezultate în timp: bătaie luată de la tata seara – a venit omu’ obosit, hămesit de la muncă ş’a dat cu ochii de fie’su’ cu o buză cât 7-  şi suferinţa cauzată de colegii de generală şi liceu. „Bă, ce buză de negru..nu de cămilă are ăsta…ia fă mă brrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrruuuuuu!„. Multe noţi plânse, nedormite de chin şi blestemând ziua şi vântu’ ce mă dădu jos. Da’ toate au trecut ca prin farmec, când într’un moment intim, o fată îmi spuse extaziată, printre gemete: „Ce minuni faci cu buza aia!”. Ce făceam? Îmi înghiţeam buza, care astfel dispărea. Tipa era blondă!

A 4a amintire e legată de prima mea bicicletă de la mămăiţa. Era un Tohan şi ca orice Tohan era o bicicletă robustă, tare, dură. Atât de tare, că am învăţat să merg pe ea pe uliţa de lângă casă. Care uliţă fiind, drum de ţară fiind, avea şi gropi mai mari sau mai mici. Eh, io am nimerit într’una d’aia mare, am pierdut controlu’ ş’am intrat cu bicicleta în gardu’ vecinei. Roata din faţă s’a proptit între 2 şipci de gard, io de pe şa am plutit iarăşi prin aer…

– Dă Doamne să nu fie vro masă după gard…iep, nu este…aaaaaaaaaa

…ş’am intrat cu capu’ în salcâmu’ vecinei. Am ieşit cu 2 ţepi în frunte, julit pe mâini, nas, barbă, picioare, cu pantalonii rupţi. Da’ Tohanu’ a rezistat eroic. N’a avut nimic.

A 5a amintire…la bunicii din Moldova, cu văr’miu’ ăl din Cipru, pe dealurile copilăriei. Pe dealurile astea era o râpă de vro 30m adâncime. Iar în râpa asta, pe fundu’ ei, creşteau fragi. Io pofteam la fragi, da’mi puneam pofta’n cui că’mi era frică să cobor râpa. Până când într’o zi văr’miu, se decide să mă înveţe să cobor râpa.

– Uăi, tă aşăzi pi vini şi’ţi dai drumu’ la vali (să alunec, nu vă gândiţi la prostii)…hai, şi îi aşa di greu, î?

Io, urmând instrucţiunile…

– Cum, aşaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa… şi dus am fost. Pe cur, nu pe vine. Am ajuns jos. La puţin timp a ajuns şi văr’miu săritor nevoie mare. Numa că a ajuns cu genunchii în spatele meu ş’astfel gustai olecuţă de ţărână. Bine, mai multă. Da’ fu bună. Că’mi trecu pofta de fragi.

Cam atât cu amintirile….trecem la

Leapşa 2 – aia de blog

Cât din viaţa personală expui pe blog?

Suficient cât să fiu citit. Că de aş expune tot n’aş mai avea cititori…parol!

Cu ce îţi dăunează blogul?

Până acum nu mi’a dăunat. Sper că nici de acum înainte, mai ales că IT-iştii îmi urmăresc fiecare mişcare.

Cu ce te ajută blogul?

Păi mai îmi vărs şi io nădufu’, mai cunosc oameni, mai creez legături, mai îmi schimb părerea despre mine (credeam că’s groaznic la povestit!)….lucruri bune.

Ce reacţii permiţi?

Cred că de toate…la obscenităţi răspund cu obscenităţi, iar dacă obscenităţile care mi se spun le depăşesc p’alea spuse de mine, am prieteni ce mă susţin. 😆

Trecem şi la…

Leapşa 3 – despre….nu am înţeles, dragă Maya, la ce se referă leapşa de la tine. Promit să o fac, de îndată ce mă dumiresc…

Cam atât pentru azi…

Supliment

Leapşa de la Maya…pai…iar o sa scriu puţin. Mă îmbrac foarte repede, adică spre deosebire de voi fetele/femeile, io nu tre să sar decât într’o pereche de şosete (dacă nu’s rupte e perfect), într’o pereche de boxeri (doar boxeri), într’o pereche de blugi, într’un tricou sau o cămeşă ş’o geacă. Acu, dacă tre să mă îmbrac la 4 ace, se face şi asta. Tot cam atât de repede. Mai greu e să adun pe urmă acele de pe jos că se agaţă în covor…că dacă le pun pe parchet nu le pot lua. Pot să zic că’s un medium, ştiu dinainte cum mă îmbrac.

Gata…am făcut’o şi p’asta.

Am uitat să zic ieri, lepşile îs preluate de cine vrea.

Sângerică, simţurile şi chimia

Băi, deci urăsc chimia. Aia din generală, liceu şi facultate. Da’ mai mult şi mai mult decât chimia urăsc…chimia. De ce? Că’mi futu iremediabil simţurile.

Printr’a şasea, parcă, o puse necuratu’ pe profa de atunci să mă scoată la tablă. Şi cu caietu’. Că ne dăduse ea temă pentru acasă nişte exerciţii legate de ardere, iarăşi parcă. Şi cum am ieşit io aşa, cu capu’ plecat, ochii beliţi în caiet – câinele îmi mâncase tema şi nu mai aveam decât 2 desene, dintre care unu’ cu profa spânzurată -, cocoşat de suferinţă intru cu capu’ în vitrina cea mai de preţ a laboratorului de chimie. Aia în care stătea la loc de cinste tabelu’ periodic al lu’ Mendeleev, după care îşi calcula profa ciclu’. Geamu’ s’a clătinat serios, profa s’a albit – deja vedea cioburi intrând în firavu’ ei tabel -, io m’am uitat în jur şi nu ştiu de ce…”Auuuuuu! Mă doareeeeee!”. Profa nu s’a lăsat înduplecată, probabil era acea fază a arderii lunii şi dorea să impresioneze. Da’ am impresionat’o io! Când văzu capodopera de desen, se îngălbeni – puteam să jur că e una cu dinţii ei -, şi’mi trânti un 4. De atunci, de câte ori am ieşit la tablă la chimie eram atât de atent să nu mai dau cu capu’ de vitrina preţioasă încât mereu uitam ce trebuie să spun şi ce să fac…

– Formula apei…

– Ăăăăă…ăăăăă….

– Haşi…

– Ăăăăă…ăăăă…

– Haşi…mă băiete, tu ştii măcar care ţi’e numele?

– Ăăăă…ăăăă…

– La loc. 4!

Şi ajuns în bancă:

– Doamnă…haşi-doi-o e formula apei.

La vro 3 săptămâni după asta, la bancu’ de probă. Eram 3 la masă, la fiecare masă. Io cu încă 2. Mâncam. Senvişuri. Până când tre să facem un experiment. Fiecare avea de făcut câte ceva: unu’ să scrie ecuaţiile de pe tablă, unu’ să aleagă substanţele şi io să torn totu’. Nu la profă, ci în eprubete. Şi începem, totu’ decurge minunat. Până când…

–  Şi copii…aveţi grijă cu acidu’ ăla, că e periculos.

În clipa aia am înlemnit. Io mă pregăteam să torn acidu’ cu pricina. Mâna îmi tremura, ochii mi se măreau şi:

–  Buuuuuuuummm! făcu unu’ de lângă mine. Şi m’am scăpat. Cu acidu’. Pe mâini şi ce e cel mai grav…şi pe caiet. De ce mai grav? Pentru că în 10 secunde paginile caietului au devenit albe, albe. Ca spuma laptelui, ca faţa Albei -ca-Zăpada şi ejecţiile celor 7 pitici. Şi la finalu’ orei când profa ne’a chemat să îi arătăm caietele…iar am luat 4. Puteam să iau 2 sau 3 dacă acidu’ nu ştergea şi desenu’ cu profa spânzurată.

În liceu, după vro 3 săptămâni de chimie, aflu de la o vecină de bloc că profa mea de chimie fuse profa ei. Aşa că…

– Te duci la ea şi’i zici că eşti amic cu mine (io doream mai mult, da’ ne despărţeau anumite bariere) şi o să fie foarte drăguţă cu tine!

Zis şi făcut…

–  Săr’na dna profesoară. Ştiţi, io’s iubitu’ Leopoldinei (aşa cum vă daţi seama, numele e pus la mişto)  pe care aţi avut’o elevă acum 4 ani.

– Aaa…da, drăguţa de ea. Ce mai face? Cum adică iubit, mă mucea?

Ş’atunci cunoştinţele de chimie au revenit:

– Ăăăă…ăăăă…nu. Amic.

– Aaaa, amic. Înseamnă că am înţeles eu greşit.

– Se prea poate!

– Aşadar, amic cu ea. Înseamnă că ştii chimie bine!

Nu mai tre să zic că atât mi’a fost. Până într’a unşpea am trecut Doamne-Doamne. În a doişpea am avut de ales pentru bac între chimie şi istorie. Am ales istoria. Şi am dat la bac economia.

Iar la facultate…aveam o profă. Da’ aveam o profă mortală. Mor-ta-lăăăă. Îi puţea gura de nici măştile de oxigen nu făceau faţă. Era de ajuns doar să’mi vorbească la ureche şi simţeam cum mă usuc. Mai ales că ea, dorind să fie linişte în laboratoru’ ei, se apleca la urechea sau în faţa copiilor şi le vorbea. Şi să ne fi văzut pe toţi verzi şi desfiguraţi la ea la ore.

–  Mă copii, eu vă înţeleg că sunteţi tineri şi frumuşei, mai ales tu Sângerică, da’ mai odihniţi’vă şi voi. Nu mai pierdeţi nopţile. Nu vedeţi ce palizi sunteţi?

Şi a continuat. Mai ales cu mine. Că aveam un coleg de banc as în ale chimiei. Pe bune! Şi cum io eram ăla de nu ştia nimic, mie trebuia să’mi explice. Şi într’o zi n’am mai suportat. Am tras un chiul serios până în Piranha. Ah, ce amintiri! Ş’acolo am degustat: vin fiert – era iarnă -, bere şi ouzo. După care, cam pe 3 cărări, am plecat la ora de chimie. Profa şi’a făcut apariţia de după ceafa mea şi a început să vorbească. Io îmi ţineam respiraţia. La un moment dat n’am mai putut să mă ţin. Şi iar i’am dat drumu’. Un vapor de alcool s’a ridicat către biata profă. Ea a inspirat cu sete. Brusc, ochii îi sticliră, gura i se încleştă, prinse un purpuriu în obraji şi cu ultimele frânturi de luciditate, zise:

– Ieşi afară măgarule!

Am ieşit lovind 2 bancuri de probă, nişte eprubete. Din cauza celor 3 drumuri care nu erau drepte. Da’ de atunci, profa nu s’a mai apropiat de mine. Am terminat chimia din facultate cu 5, cea mai mică notă din grupă. Da’ cu cei mai sănătoşi plămâni.

aminteşte’ţi bă!

De data asta o leapşă ce mă încălzeşte la pipotă şi’mi induce o stare de visare, melancolie plăcută, de sărbători (nu că n’aş petrece şi sărbători)…de la Croco. Tre să scriu despre ultima/ultimele întâmplări petrecute care mi’au adus aminte de ceva drag sau plăcut din viaţa mea. Şi’ncepe cam aşa:

Acum vro 2 seri, blocat în trafic pe la Romană. Ascultam Star FM şi începe „O lume minunată” a lu’ Mihai Constantinescu. Ş’atunci m’a lovit. Prima oară parasolaru’ de la şofer care căzuse din agăţătoare direct în creştetu’ meu. A doua oară volanu’, că ridicai capu’ brusc să văd ce mă pălise. A treia oară amintirea…vatei de zahăr pe băţ (Ada, să ştii că am căutat cu dexu’ :P) din Orăşelu’ Copiilor. Şi anume: ţinut de stânga de mama, de dreapta de tata…ţopăind când în colo, când dincolo. „Mami…ute aia…tati, ute aia…Coticăăăăă, ute aia!”. Ai mei părinţi, tineri atunci, de abia mă putea ţine deşi io eram o mână de om, o mogâldeaţă. 3-4 ani maxim, blond (daaaa, blond), creţ (tot acolo unde eram şi blond, că mai jos…lipsă…tot de păr), mic de statură şi vro 10 kile (maxim). Şi o văd. Întâi în mâna unui alt copil, apoi în mâna altuia…la care mă reped hotărât să’i subtilizez vata de zahăr din mână. Subtilizez în sensu’ de tras puternic de ea şi de păru’ aluia/ăleia să’i deie drumu’. Da’ mă opreşte taică’miu spunându’mi că’mi cumpără şi mie. După ce el şi maică’mea mă vor încinge un pic.

Şi după 5 minute, Sângerică cel viking (războinic blond) se trezeşte în faţă cu o mare vată de zahăr! Mai mare ca mine. Am mâncat ce am mâncat din ea şi la un moment dat văd mâna lu’ taică’miu cum coboară pe furiş către moţu’ vatei şi rupe din el. Încremenesc…mâna mai coboară o dată. În clipa aia am făcut ce trebuia. Am zbughit’o la fugă cu vata în mână. Mai exact în faţa ochilor că nu vedeam nimic altceva decât alb. Ş’apoi văd cenuşiu şi negru. Cenuşiu de la betonu’ de pe jos. Negru de la durere. Ş’am ajuns acasă fără vată (era aruncată deja), cu genunchii şi coatele julite…da’ mâncasem vată de zahăr în ziua aia şi băgasem în sperieţi un alt copil!

A doua amintire…azi dimineaţă la mine la bloc mirosea a iarnă. Se spălaseră vecinii, mă spălasem şi io…recunosc. Da’ mirosea a iarnă. Şi mi’am adus aminte de o seară de iarnă petrecută la săniuş. În Plumbuita. Plecasem cu colegii de pipi şi fotbal, toţi nu mai înalţi de un nămete, cu săniuţe după noi. Ţinând cont de statura mea şi de cea a săniuţei mele, putem spune că arătam ca un birjar pe lângă o sanie d’aia de iarnă. Numa’ că fără cai. Şi după îndelungi opinteli prin zăpadă, ajung şi io în parc. Băeţii erau obosiţi de atâta alergat şi bulgări încasaţi, io obosit de la tras. Aşa că mă aşez pe sanie şi’i provoc la o cursă pe derdeluş. Cum săniuţa mea era proaspăt lustruită de tata, capăt avans. Şi când ridic mâinile în semn de victorie deasupra capului se întâmplă beleaua.

O parte din băeţeii de la bloc, se jucau de’a v’aţi ascunselea prin zăpadă. Unii erau ascunşi prin copaci, alţii pe după copaci…şi unu’, care avea limbrici, se îngropase în zăpadă. Pe traseu’ meu. Ş’a ieşit când io eram în apropiere. A ieşit doar cu căpăţâna. Nu l’am putut evita. Rezultate: el s’a ales cu capu’ spart într’un colţ iar io am făcut primul meu sprint când am fugit de mumă’sa mare care mă ameninţa cu toţi necuraţii şi diavolii existenţi şi închipuiţi. Ajuns acasă, am adoptat o figură angelică ş’am fost troznit de mirosu’ de tort de mere făcut de mama. Am cerut, mi s’a dat şi când înfulecam io fericit, sună cineva la uşă. Tortu’ rămase blocat în gât, linguriţa din mână căzu pe jos, ochii se dilatară, obrajiorii se făcură roşii…ş’auzii: „I’am adus sania, că a uitat’o în parc!”. Şi imediat după:”Unde vă e copilu’? Ce comportament de derbedeu e ăsta? Ia uitaţi ce i’a făcut lu’ Vlăduţ al meu!”. Vlăduţ era în continuare cu capu’ spart…nu mai plângea că de la frigu’ de afară amorţise. Iar bunica lui nu l’a dus la spital.

A fost ultima oară când l’am văzut pe Vlăduţ. Acum e în locuri mai bune. Mult mai bune. E fericit, acolo sus unde e… prin Suedia. Dacă ştiam că lovindu’te o sanie ajungi în Suedia…mă feream de restu’ de 999 care m’au lovit…căcat!

Leapşa asta o dau mai departe..către dom Lucian, Jasmin, Cocoană (io împart cu tine, vezi?!), Semy, Alina şi Erminuşei (că tot a tras chiulu’).

Azi…

Ziua de azi a început fenomenal de bine. Încă de la 6 mi s’a dat trezirea de către Gogoşica – hamsteru’ – care începuse sa roadă cuşca. Bă şi o rodea. Am făcut ochi, dat un deşt peste nas Gogoşicii ca să înceteze şi m’am băgat la loc în pat. După 10 min, iarăşi gratii roase. Mă trezesc, mă duc la cusca ei, dau un bobârnac, Gogoşica o ia la fugă de nebună pe scări de ziceai că o aleargă o haită/un stol/o trupă de hamsteri zdrahoni ieşiti de la carceră cu gându’ s’o violeze. Io deschid portiţa, bag mana şi o scot afară, ca s’o salvez de zdrahoni. O ţin aşa agăţată în aer şi încep cu morala: întâi o scurtă incursiune prin istoria familiei ei, apoi o scurtă prezentare de anatomie umană completată cu referiri la femeia care o vânduse. O arunc în cuşcă, mă culc şi….începe mai a dracu’…da’ am început să mă gândesc la locuri şi lucruri frumoase în încercarea de a o ignora. Şi am reuşit! Pentru vro 20 de minute…că pe urmă am cedat nervos, am zgâlţâit serios cuşca, i’am mai trecut în revistă învăţaturile de mai devreme şi m’am culcat trezit că era ora. În timpu’ ăsta, Gogoşica s’a băgat bine in talaj şi a început să tragă la aghioase. Aşa că, dupa ce făcui un duş rapid m’am dus io lângă cuşcă şi am început să dau în zăbrele, să o zgâlţâi – cuşca, nu vă gândiţi la prostii – ca să vadă şi ea cum e să nu te poţi hodini în voie.

Pe urmă…m’am îmbarcat la volanu’ Fabiolei şi am plecat către servici. Pe la spitalu’ Colentina – din cauza atenţiei sporite acordate unei cucoane ce trecea pe trotuar, împungea aeru’ cu 2 proeminenţe în dreptu’ pieptului – nu’l văzui pe scuteristu’ ce încerca să mă depăşească pe stânga. Bineînteles că şi io făceam stânga. Da’ l’am văzut…în ultimu’ moment, am redresat maşina, am deschis geamu’ şi a urmat un pomelnic de nu i se mai auzea nici motoru’ ăluia din cauza turaţiilor mele. Acum vreau să’mi cer scuze! Poate că dacă îl loveam făceam rost de un donator pentru vrun bolnav, da’ aşa…

Pe urmă, pe drum, văzui o serie de copii, părinţi, adolescenţi cu flori în mână. Unii cu garoafe, crini, alţii cu flori de tutun. Da’ oricum, nu contează florile, ci gestu’. Frumos din partea tuturor! După ce am văzut tot mai mulţi şi i’am auzit şi vorbind, am început să cred – după ce am ajuns la birou – că azi începu şcoala. După ce am citit şi la Ada, fusei sigur că azi a început şcoala. Şi atunci – adică acum, îmi veniră în minte primele mele zile de şcoală. Generală, liceu, facultate şi master (da, pentru că Sângerică a început şi masteru’ da’ l’a terminat psihic…pentru că e master, iar Sângerică doar un învăţăcel).

Şi iată cum fură primele zile din cariera mea de elev model.

1. Generala: nu mai ţin minte toate detaliile, decât ca eram in Ferentari, mulţi copii in curtea şcolii, multe legende şi basme (mai ales despre tovarăşu’ director – a mâncat 3 copii de clasa 1, a omorât pe unu’ de a 3a, etc.) şi multa zarvă. Şi mai ţin minte că m’am dus ca omu’ deşi eram 1/4 din om. Şi după ce m’am uşurat, n’am mai găsit clasa decât la sfârşitu’ orelor. Şi am plâns pe coridoare, singur-singurel, că nu mă ajuta nimeni. Ba chiar am luat şi câteva după ceafă de la colegii de an mai mare.

2. Liceu’: Nimerii în clasă cu 2 foşti colegi de clasă din generală. Unu’ nu aer blog, e „ţigan” şi n’are rost sa’l pomenim, al doilea are, îl găsiţi acia da’ nu vă grăbiţi că oricum nu scrie nimic. Aşadar, dimineaţă, cu cămeşa apretată, cu iţarii cei noi si nepătaţi cu gaben  în faţă şi maro în spate, cu opincuţele cele noi şi cu nojiţe pe post de faturi mă urnesc către tramvai împreună cu cei 2. Stăm, glumim – doar eram liceeni -, ce brişca noastră! Şi ajungem la colţu’ liceului. Şi acolo începe:

– Bă băeţi – zic io – mie mi’e rău! Îmi cam vine să văr….

Şi încep să dau afară. Repet, la colţu’ liceului. O grămadă de copii trec pe lângă mine, aud glume fine sau mai neşlefuite…io cu ochii bulbucaţi la asfalt mă chinuiam să mă ţin de o bară. Mă opresc un pic să’mi trag sufletu’, mă uit după cei 2 amici şi…i’ai de unde nu’s. După 3 minute apar si ei, trec pe lângă mine ca şi cum nu m’ar cunoaşte, da’ mă întreabă cu o voce stinsă:

– Ţi’e mai bine bă?

Încep orele, în clasă mai dau şi peste ăsta care comunist fiind de mic şi la curent cu tot – doar e comunist – începe să râdă cu gura până la urechi. Şi uite aşa, Sângerică a reuşit să fie foarte „popular” în liceu.

3. Facultatea: prima întâlnire la nivel înalt cu Petrică Roman. Ce venise să ţină o prelegere în faţa bobocilor în calitate de fost absolvent, încă proaspăt, că se ţinea binişor de masă în timp ce vorbea.

4. Masteru’: primu’ somn bun după vacanţă. Intrasem la o specializare ce’mi era străină – Evaluarea societăţilor comerciale – din cadrul unei facultăţi implicate recent in ditai scandalu’ mediatic. Habar n’aveam cu ce se mănâncă, cum se mănâncă şi când, da’ ştiam cum se doarme…dumnezeieşte! Avea un grai ăla de ne făcu spiciu’ de iniţiere, să’i trăiască, de mă simţeam ca în braţele lu’ bunicu’ când îmi spunea poveşti. Dacă bunicu’ mi’ar fi spus poveşti!

Cam atât despre prima zi de şcoală şi semnificaţia ei pentru mine.

Pies: după cum aţi observat, am început să folosesc diacriticele!