Sângerică prin Cehia

Săptămâna trecută Sângerică trase o fugă prin Cehia, în interes de job. Din păcate fără hand şi fără blow din partea gazdelor. Joi dimineaţa aterizai în Viena, mă sui în autocar şi am fost debarcat împreună cu tot grupu’ în Lednice, Moravia. Iar hotel de 4 stele, iar ţânţari şi iar fără aer condiţionat. Da’ nu fură probleme, doar erau 37 de grade afară.

Berea fu bună…Pilsener Urquell. Servirea ireproşabilă în cehă…că dacă le ziceam în engleză nu ştiau nimic. Aşa că le’am zis în germană. Tot nimic. Aşa că am învăţat ceha de bază pentru a supravieţui. Pivo adică bere şi pohar adică pahar. Şi deştele ridicate pentru a arăta câte pivo şi câte pohare doresc. Mâncarea demenţială…nu era! Prima masă, primu’ şoc. O supă ce era un mix perfect între apă, smântână, ulei şi ceva roşu pe care nu l’am dibuit ce era. Greţoasă! Felu’ 2: senviş cu multă pâine. A doua masă, cea de cu seară, pe specific moravian, fu mai tare: porc la proţap, jambon de nu ştiu ce animal şi cartofi prăjiţi. Cu salată. Salata cu mult zahăr. A treia masă, la un restaurant cu specific: o supă cu ciuperci, specialiatate zonală, iarăşi mix perfect între apă, smântână şi făină. Felu’ 2: şniţel vienez. Şi cu toate că eram leşinat de foame, nu am putut să mănânc nimic. Ultima masă pe tărâm cehesc, grătar de pui, porc şi cârnăciori. Porcu’ cam în sânge şi cam tare. Cârnaţii cam nefăcuţi.

Vinu’…deşi îs mult lăudaţi cehii din Moravia pentru vinurile lor, au dat’o în bară cu mine. Păi sângele albastru apă nu se face! Pe o scară de la 1 la 4, unde 1 e dulce şi 4 e sec, vinu’ moravian e pe la…6. În condiţiile în care, noi românii, avem la 7 oţetu’. De abia cu 2 litri de apă minerală la pahar de vin era băubil.

Zona fu faină. Câmpuri frumoase, castele…noi am vizitat castelu’ din Lednice nu înainte de a da turu’ imensului parc al castelului cu bărcuţa şi pe jos. Cu bărcuţa la început ca să mai omorâm din ţânţari, pe jos la întoarcere că nu aveam loc în caleşti. Aşa că, un săr a dat o lecţie de clasă tuturor ţăranilor (mai ales ălora de la sud de Dunăre) despre cât de importană e sănătatea şi natura. Şi pentru natură, am creştinat 2 copaci. Şi apoi am intrat în castel. Care fu construit de cătra verii mei din alt sânge, familia von Liechtenstein. Fain castelu’, în renovare. Faine picturi, mai ales 2. Prima, m’a şocat. Era cu o gagică cu breton ce trăise pe la 1800. Bă, urâtăăăăă că prima mea impresie fu:

– Aiiiii…şiz so fachin aglii! Ai finc şiz hir tu scher dă gousts!

La care veni răspunsu’ ghidei:

– Şi uăz oan of dă moust biutifăl umăn of hăr taimz!

Hait! Urmă al doilea tablou, cu o tanti însărcinată. Ghida:

– Şi gheiv bărt tu 24 chidz!

Şi replica fu:

– Şi had no breic!

Am vrut să fac poze pe acolo, da’ evident că bodiguarzii nu ştiau cine îs şi mai mai să’mi confişte şi telefonu’. Bodiguarzii erau doar 1, da’ ăla era aşa de mare că dădea impresia de mai mulţi. I’am promis în stilu’ dulce românesc că nu’l apucă încoronarea mea acolo la palat.

După castel, seara la bere, am auzit cea mai tare dumă din toată excursia, povestită de un coleg de breaslă din Cehia. Discutam la masă cu el, un englez şi încă vro 2 baeţi. Şi cehu’ a scos’o:

– Last ier ai uent tu Scotland…near loknes.

– Meit, did iu si dă monstăr? întrebă englezu’.

– Iea, evrii dei.

– Uat?

– Iea, evrii dei. Mai uaif!

Cât am mai râs. Aaa, şi mai devreme în acea zi, Sângerică dădu lecţii despre cum se ţine o prezentare. Că fură 2 zile de prezentări iar io doar în ultima vorbii. Şi prezentară: engleji, japoneji, poloneji, cehi, slovaci, austrieci, sloveni, croaţi, unguri şi români – şefu’ şi io. Iar io, îi ridicai pe toţi în picioare cu prezentarea şi stilu’ meu. Mi se spuse că mă irosesc aiurea la job şi că ar trebui să plec la Haliud – să fac carieră acolo. Da’ deocamdată, mai stau niţel pe aci.

Şi acum…poze. Doar câteva. Când mai fur de la colegi, mai ataşez.

ca la Ieşi…

– Uăi…şi frumos şi marii îi..spuse o voce cristalină.

– Vai, mulţumesc. De când nu mi s’a mai zi…spun io.

– …Ieşiu’ ista, uăi Deniis. Cum să’ţi mulţămiesc…

Şi s’aşază la masă pe scaunul tras frumos de el. De Deniis. Care apoi, ca un adeva cavaler, o împinge uşor către masă. Deşi se putea citi pe faţa lui ce brutal i’ar împinge’o pe masă. De faţă cu toţi acolo. Iar el să scoată limba către toţi. Ea, copchilă drăguţă, cu coc, rochiţă verde. El, artist neînţeles de societate, cu barba laţe şi cu păru’ aranjat într’o parte cu peria de covoare. Şi dat din belşug cu ulei…de floarea soarelui. El, cu cămaşă verde şi cravată aidoma. Ca să se asorteze cu copchila.

Şi’şi comandă. Prigat verde. Să se asorteze. Unde? În restaurantu’ Panoramic din hotelu’ Unirea, din târgu’ ieşilor. Panoramic pentru că e la etaju’ 13 al hotelului şi oferă o panoramă faină asupra întregului oraş. Panoramic şi din cauza preţurilor. Că doar să te uiţi la ele şi te ia rău’ de înălţime.

Ce să mai zic despre Moldova? Vasluiu’ şi Bârladu’ parcă’s ieşite de sub asediu. Drumurile din oraşele astea îs mai pline de gropi decât faţa unuia ce are acnee acută. Şi acum am înţeles de ce se spune că moldovenii îs proşti de dau în gropi. Pur şi simplu n’ai cum să le eviţi. Menţionez că’s 50 la sută moldovean, deci să nu’mi săriţi în cap…

Mai-mai să o pierd pe Fabiola pe acolo…noroc că ea e fată luptătoare. Un fel de Xena a maşinilor. De la Skoda.

Hai, vă pup…

simţ de observaţie

De dimineaţă, cu ochii încă împăiejeniţi şi cu gura mereu puţin deschisă într’un căscat permanent, deschid larg uşa de la birou şi intru…O văd pe şefa. Ceva pare schimbat la ea…mă şterg la ochi, zic „Săru’mâna!” (pentru că şefa e o doamnă, pe bune!). Şi deodată îmi dau seama…

– V’aţi tuns (nu le am cu astea, cu expresiile privind lucu’). Să vă fie de bine! Tare fain vă şade!

Şi zâmbesc, stând drepţi, pieptu’ înainte, ochii bulbucaţi radiind a somn şi toţi dinţii – lustruiţi cu limba mai’nainte – aranjaţi frumos la vedere,  aşteptând o vorbă frumoasă…

– Ce ai? Nu m’am tuns dom’le…

– Cum nu doamnă? Arătaţi altfel…la păr…

– Nu măi…sunt tunsă mai de mult…

– Cum?

– Da măi…de acum aproape 2 săptămâni! Probabil că din cauza vremii de afară mi se pleoşti păru’ şi acum ai observat şi tu…

leapşa ordonată

A nu se înţelege la comandă! Mă făcui cu ea de la Cătălina şi tre să spun ce anume am io pe birou…şi’ncepem:

1. laptop

2. ql-580n

3. cameră foto

4. telefon dect

5. mobil 1

6. mobil 2

7. casetă tz de 18mm

8. casetă tz de 24mm

9. rolă dk de 62mm

10. pahar cu apă proaspătă de la fântâna

11. bloc notes (machetă pentru un Claudiu Răducanu miniaturizat)

12. vro 20 de cidie

13. cub Brother

14. mingiucă antistres Brother (n’am mai folosit’o de când a plecat secretara)

15. calendar birou

16. maşinuţă din Londra, un taxi…

17. acumulatorii camerei foto (lipseşte unu’)

18. agendă

19. vro 3-4 pixuri

20. perforator

21. cataloage diverse (de it)

22. suporţi accesorii (suporturi, ca să pricepeţi)

23. calculator birou

24. port cărţi vizită

25. mape

26. pioneze (să nu adorm)

27. agrafe

28. coli…nu pot să număr atât

29. etichete diverse adrese

30. 2 coate (astea’s ale mele)

31. din când în când şi un cap sau o frunte…

32. bale (depinde de poză)

33. firimituri (tot de poză)

Poa să servească cine vrea leapşa…nu există nominalizaţi de data asta.

colţuri de ţară

Zilele trecute, mai exact joi şi vineri, am fost într-un tur de forţă prin Hunedoara – Deva – Alba Iulia la nişte conferinţe reprezentând partidul. Cu brio, chiar! Astfel, joi seara după o lungă dezbatere cu aperitive, sărmăluţe hunedorene (foarte, foarte, da’ foarte picante), fripturică de porc şi pui ş’un tort diplomat cu ciocolată albă (aşa ziceau tantili de pe lângă mine) senzaţional, am plecat spre hotelu’ unde eram cazat. Pe drum, opresc la o benzinărie, cumpăr şi io 2 beri la 0,33, Heineken, şi plec fuguţa către hotel. Bucuros că s’a terminat prima zi, bucuros că aveam bere şi bucuros că era şi meci. Ajuns în cameră vreau să desfac berea. Că mi’era sete.

Şi când colo…desfăcău de bere lipsă, brichetă n’aveam, lingură, cuţit, furculiţă lipsă…mobilier în cameră destul. Aşa că, pun sticla cu gâtu’ înclinat pe colţu’ mesei şi îi dau una în cap sperând că voi deschide capacu’. Sticla rămâne intactă, capacu’ la locu’ lui…masa ciuntită serios. Nu’i nimic, zic. Dau jos de pe ea tot, TV, pahare, tavă ş’o întorc cu partea ciuntită la perete. Văd o noptieră…pun sticla, lovesc…noptiera ciuntită.

– Ce dracu’? Ăştia chiar au luat tot de la Ikea?

După juma de oră de spume – atât sticlele cât mai ales io -, înjurături – către mine că n’am luat Ursus că se desfac uşor, că ăştia de la Heineken n’au implementat sistemu’ de deschidere de la Ursus, că hotelu’ că are mobila de la Ikea şi că am ciuntit’o pe toată – izbutesc să desfac sticlele…numa că, pofta de bere şi setea trecuseră. Aşa că am aruncat berea!

În dimineaţa următoare, plin de voie bună şi de veselie, mă îndrept către Castelul Huniazilor. Am rămas impresionat încă de la poartă de măreţia şi frumuseţea construcţiei, mai ales de schelele de renovare care cică – circulă legenda – îs acolo de ani mulţi şi până nu se va găsi o mână puternică să le dărâme, la castel se repara mereu câte ceva pe zi. N’am putut vizita turnurile şi mi’a părut rău, da’ îmi plăcură sala cavalerilor şi nenea de acolo ce cânta la xilofon. De asemenea, mi’au plăcut geamurile cu vitralii, pe care era lipită o mare foaie A4 cu mesaju’ „Nu le deschideți. Fragil!”. Or fi şi ele tot de  acum 4-500 de ani?

După vizita la castel am plecat către Sarmizegetusa. De mic copil visam să ajung în cetatea lu’ Decebal să ating ruinele încărcate de istorie. Şi pornesc plin de o nemărginită bucurie şi încărcat de emoţie, ca un pui de dac. Ajung în Haţeg, intersecţie mai mare, tanti din gps îmi zice să fac la stânga. La stânga, 2 străzi. Tanti nu zice pe care s’o iau, aşa că, trecând de prima, intru pe cea de’a 2a străduţă. Şi mă băgă prin nişte sate cu o stradă atât de largă de juram că’s cu tiru’. Oamenii se opreau din activitate şi se uitau la mine cum treceam pe lângă casele lor, orătăniile de pe drum mă fixau cu privirea, vântu’ îşi domolea bătaia…timpu’ parcă stătea în loc. Drumu’ devenea din ce în ce mai îngust, gropile din ce în ce mai mari…io din ce în ce mai nervos, tanti din gps din ce în ce mai înjurată şi supusă la perversiuni sexuale de mintea mea bolnavă…şi de furie. Da’ deodat’…drumu’ se lăţeşte, gropile dispar şi ajung în Sarmizegetusa. Văd ruinele pe partea stângă, parchez, cobor cu picioarele tremurând de emoţie şi mă apropii de intrarea în complex. Mă apropii de un nene ce îşi făcea veacu’ pe acolo şi cu vocea tremurândă îl întreb:

– Să trăiţi! Se pot vizita ruinele?

– Ziua bună! No, cum nu…dară poftiţi…

– Ce bine…de mic doream să văd Sarmizegetusa…

– No, ştiţi că asta e aia romană…Ulpia Traiana…aia dacică e în munţii Orăştiei…

– Cum pul…adică nu e aia dacică? Futu’i…am bătut drumu’ de pomană, că io p’aia voiam s’o văd…e departe?

– Şi matale, ca toţi…aia dacică. E, e…să tot fie vro 100 de km…

– În morţii…mda, n’am cum să mă abat…mulţam fain nene…sănătate!

M’am urcat în maşină, am înjurat tot ce ştiam io până atunci şi câteva chestii pe care le’am descoperit recent. Ş’am plecat către Densuş, unde e o biserică din piatră ce datează din secolu’ 13, conform speciliştilor în istorie şi artă. Cert e că e construită cu piatră şi coloane de marmură de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. La ora actuală este cea mai veche biserică din România în care se mai ţin slujbe. Am făcut câteva poze ş’am plecat către Alba Iulia supărat că bucăţica de dac din sufletu’ meu nu’şi văzuse locu’ de obârşie.

lecţii

Braşov. Oraşu’. 2 zile. Vă daţi seama că’l cunosc ca’n palmă. Palma lu’ Budha, că a mea…ioc. Astfel că mi’am cumpărat harta Braşovului, cu gipiesu’ fiind certat. Şi pornesc la drum. De dimineaţă cu un mic ocol la ieşirea din Bucureşti că Pipera era asfixiată de maşini.

Şi iată ce am învăţat din acest periplu:

1. Cu harta în mână şi volanu’ pe genunchi, m’am rătăcit o dată. Şi’nc’o dată…apoi înc’o dată…şi încă de 4 ori.

2. Nu vă încredeţi în recomandări de la prieteni („vila e super, ai toate condiţiile”). Verificaţi mai întâi să nu fie amplasată lângă calea ferată.

3. Nu spuneţi că sunteţi de la altă firmă doar pentru a beneficia de condiţii mai bune la cazare. Io eram din partea Romtelecom – cică – cazat, iar când am vrut să mă conectez la net n’a mers…aşa că:

– Mă scuzaţi – zic io sfios către gazda pensiunii – da’ netu’ nu merge deloc.

– Mai face el figuri din când în când…doar e de la dvs., de la Romtelecom.

– (Hait! îmi zic în minte) Ce net de căcat avem şi noi…şi mai ales câţi bani cerem pe el!

4. Traficul feroviar din zona Brașovului e foarte intens. Mai ales între orele 12 și 4 jumate noaptea: 8 marfare și 11 trenuri de călători (număratu’ oilor n’a dat roade!).

5. Poliţia rutieră română a descoperit o nouă metodă de a prinde şoferii cu talpa mai grea. În Timişu de Sus, radaru’ e amplasat într’o curbă. Chiar în ea. Astfel că cu tot cu detector şi frână m’a luat în colimator. 2 puncte.

6. Pe Naţional TV, după ora 1 noaptea e o emisiune cu 2 pupeze ce fac chat erotic. Nişte voci atât de senzuale că nici pompieru’ nu se scoală indiferent cât de rău ar arde!

7. Oamenii de pe bloguri sar pe tine când nu eşti de faţă! 😆

Cam atât. Săptămâna viitoare voi mai scrie câte ceva când voi reveni din…diiin…diiiiiinn…LONDRA! Să nu vă porniţi iar pe mine, da?

operaţiunea monstru’

Cuvânt înainte de toate: mie îmi place peştele…mai ales ăla de guiţă, de cotcodăceşte, de face muuu, de are urechi lungi, de behăie sau scoate zgomote!

Miercuri de dimineaţă o luăm la pas în ordine – unii pe la 8, unii pe la 9, unii pe la 10 şi ceva (io) şi restu’ pe la 12 către Mahmudia pe malurile Dunării, unde urma să se ţină mirobolanta conferinţă de partid, congresu’ al 5-lea al partidului. Şi iată’mă’s înarmat cu răbdare că urma sa conduc vro 320km cu 2 fete în maşină, cu detector de radare şi cu o hartă ce îmi arăta drumu’ de la Tulcea la Mahmudia, cum pornesc io voios tare pe autostradă. Drum lin, fără peripeţii, fetele tăcute şi io relaxat. Ajunşi la hotelu’ unde urma să se întâmple totu’, descărcăm rapid, facem câteva aranjamente şi hop! la bere.

Da’ cum berea nu merge goală (sticla tre să fie mereu plină!!!) comandăm şi ceva de mâncare. Unu’ dintre meseni se încumetă la un peşte cu rât, alţii la somon cu saramură iar io…să vă ţineţi bine…gândindu’mă că’s la Dunăre, la 2-3 paşi + câţiva km de Deltă mă decid să comand ceva înfricoşător…rechin la grătar. Acu’ nu ştiu dacă ce am mâncat era chiar rechin, da’ sigur nu era câine sau pisică. L’am mâncat, am mai băut câteva beri până ce umezeala din aer şi mirosul de Deltă mă ameţiră. În timpu’ ăsta la masă soseau diverşi membri de partid care cereau sugestii privind mâncarea. Se dădeau o grămadă de sfaturi – nu’ţi lua somon că nu e făcut, al meu încă dădea din coadă în saramură; ia’ţi somn, nu te adoarme; ia’ţi porc, e bun că e hrănit cu stuf şi are carnea fragedă – da’ peste toate trona o voce clară ca şi cea mai bună bere servită rece „încearcă rechinu’…e la grătar…e delicios, când o să ajungi tu pe mare să prinzi şi să şi mănânci rechin? plus că e servit fără cap de către ospătăriţe…capu’ de rechin, la el mă refer”. Da’ cu toate astea, nimeni n’a încercat.

Eh şi dup’o masă copiasă servită cu satisfacţie – că adusesem omu’ iar în vârfu’ lanţului trofic (acum o să fiu împăcat cu mine când o să mă atace marele alb, Big Ghiţă al mărilor) – şi stropită bine cu bere primim vestea tristă că rezervele pentru săptămâna în curs de Heineken se duseră pe apa Dunării (că acolo se duce şi canalizarea, cred!). Aşa că sub privirile îngrozite ale ospătăriţelor trecem la alt sortiment de bere. După vro juma de oră îşi fac apariţia şi băeţii mei: Rafael, Vali şi to’arşu’ Geo.

Văzând intelectualu’ din mine (şi p’ăla de suprafaţă totodată) se decid ei rapid că io n’am origini româneşti ci belgiene, ca vafele. Sângerică Belgianu’, nou’ star al muzicii lăutăreşti pentru surzi. Mai degustăm şi al 3lea sortiment de bere fiind hotărâţi să atacăm pe 2 fronturi ca să îi surprindem pe organizatori. Seara urmează o cină copioasă pe bază de peşte şi caşacaval pane, delicioooos! Şi după ce am mâncat mult…ă pâine, ni se face milă de gazde şi decidem să atacăm cu vin. Şi atacăm fără spor…cădea o sticlă, apărea alta în locu’ ei. Ba la un moment dat parcă ne luptam cu balauri: dovedeam o sticlă şi apăreau 2 în locu’ ei, încât la un moment dat toţi mesenii începură să chiuie în speranţa că vor speria balaurii cei mulţi şi demicriminali. Nici o şansă. Ş’atunci, văzându’ne aşa speriaţi şi fără şanse de a ieşi pe propriile noastre picioare din acea luptă, Rafael ia în propriile lui mâini salvarea noastră. Ne scoate din restaurantu’ câmp de luptă pe terasă şi ne oblojeşte rănile cu o tequila – sticlă, nu shot. Şi parcă tratamentu’ dădu roade. Încet încet discuţiile noastre devin „ha? ce e os…ştiţi?” şi răspunsu’…”hahahhaaaaaaaaaa, haahahahahaaaaaa”. Complet refăcuţi dpdv al optimismului decidem să mai dăm o mână de ajutor celorlaţi luptători în războiu’ cu vinu’ şi de data asta chiar izbutim să învingem. Pesemne că tequila te face invulnerabil. Pe la 2 şi ceva băeţii dispar, io rămân în continuare în tranşee cu o echipă de oameni, pregătiţi să dăm alarma în caz că balaurii şi’ar fi făcut apariţia în mod neaşteptat.

Pe la 3, răpus de oboseala cumulată pe front şi de rănile primite, mă retrag în cameră spre a’mi trage sufletu’. Ameţeli cauzate de scurgeri masive de pahare, pereţi învârtindu’se…da’ şi un somn adânc şi odihnitor până la 7 jumate. Un duş rapid, un bărbierit neclar, un mic dejun copios udat cu suc de portocale şi apoi sesiune de şedinţe şi autografe. După astea, un prânz fantastic: ciorbă de peşte, somn (parcă) cu sos de ceapă şi ciuperci şi mămăliguţă, iar ca desert îngheţată. Bineînţeles că am mâncat doar mămăliguţa şi că am băut o bere. Iar pe urmă a venit îngheţata. Cam cu frică am mâncat’o şi p’asta (frică să nu fie din fructe de mare şi peşte).

Urmează plimbarea cu bărcuţele pe Dunăre şi prin Deltă. Eram în faţa unui moment istoric: primu’ din neamu’ meu care pune mâna în apa din Deltă! Ne îmbarcăm şi observ o imagine ciudată: toţi cu bluze/hanorace şi pantaloni mai lungi. Numa io, Vali şi Geo în tricouri şi pantaloni scurţi. „Hai frate că e cald, nu ne trebe d’estea!” şi sărim în bărcuţă. Pentru frumuseţea săriturii mele, triplu şurub cu piuliţă în stea pe cablu coaxial, primesc din partea organizatorilor expediţiei o ladă frigorifică plină. Cu bere!!! Deci, am lăcrimat de bucurie când am văzut premiu’, am plâns de bucurie când la prima accelerare a bărcii mă izbi un curent de aer rece în ochi de’mi îngheţă irisu’ (că ochelarii îi lăsasem in cameră – ar fi sunat ciudat „belgian ochelarist la apă!!!!”). Şi viteză, ţipete la tăierea valurilor ş’apoi linişte…intrăm pe canalele Deltei. Serios vorbind acum, fu absolut superb. Şi înfricosător…când văzui 2 şerpi de apă ce treceau pe lângă barcă exact pe partea pe care stăteam io. Şi de atunci n’am mai băgat deştele în apă. Eh, şi iată că după vro 3 ore de plimbat mă trezii confruntat cu 3 probleme: frigu’ ce mă paralizase în poziţia „mamelor din lumea’ntreagă”, treaba mică cauzată de bere şi a treia problemă cauzată de amalgamu’ bere cu îngheţată. Aşa că cu ochii în lacrimi, mergând chircit îl implor pe şoferu’ bărcii să tragă pe dreapta să mă pot întinde şi io. Şi trage. Şi mă întind…concluzie: broaştele au un fetiş – le place să se facă pişu pe ele.

Mai drept, da’ cu amalgamu’ în minte, îngheţat cobor din bărcuţă la hotel…trecuseră 4 ore. Urmează un duş rapid, că era fierbinte apa, îmbrăcat ca de munte: şort şi hanorac şi fuguţa la bar pentru încălzire. 1 pahar de uischii să’mi pună sângele în mişcare. Şi chiar mi’l pune în momentu’ auzirii preţului. Da’ mi l’a pus într’o asemenea mişcare că am mâncat şi gheaţa ca să’mi revin din şocu’ hipertermic. Urmează cina festivă unde iarăşi dăm peste balaurii de c’o seară mai’nainte. Concluzie: data viitoare schimbăm ora mesei ca să nu ne mai trezim cu ei pe cap! Luptăm şi când vedem că avem sorţi de izbândă ne decidem să ne cântăm victoria la karaoke. Şi astfel, Sângerică şi’a luat inimile în vro 5-6 pahare de vin şi a cântat şi el..cu Rafael, cu dedicaţie specială pentru fete şi Vali super hitu’ „Mă iubeşte femeile”. A fost un succes nebun, mai ales pentru Rafael, care îmbătat de realizare, a decis să se apropie mai mult de fane. A reuşit la a 3a încercare. Pe jumate!

După victoria categorică în faţa balaurilor am decis să ne pansăm cu vodcă şi suc de portocale la un pahar de discuţii masculine. Fotbal şi fete. Plus excursiile lu’ Rafael din Saint Tropez, până când, văzând io că lumea vrea ca el să se oprească din povestit mă decid să le dau o mână de ajutor: „Bă Rafael, hai că i’ai plictisit destul pe oameni…hâc!…zi’le şi despre…hâc!…excursia ta în Statele lu’ America!” Şi primind priviri de mulţumire din partea oamenilor şi priviri criminale din partea lu’ Rafael mă întorc la tratament. Pe la 4 părăsesc adunarea ce încă celebra victoria şi mă îndrept de spate către cameră. La 8 jumate se dă trezirea, urmează ziua 2 de şedinţe de vot şi autografe, un prânz copios şi apoi plecarea spre locurile de origine ale fiecăruia (nu mă refer la mame!).

Aşadar, plecat la 2 din Mahmudia – uitând s’o iau pe Ermi din Tulcea că ea stă în Galaţi -, ajung în Bucureşti la 6 da’ trebui să duc fetele cele 2 acasă la ele. Că Sângerică, chiar de e ochelarist, belgian şi multe altele, e înainte de toate un cavaler! Şi iată că la 8 şi un pic, de abia trăgând de mine intru şi io în casă. Şi după ce’mi trag sufletu’ înapoi, o iau iarăşi din loc spre locu’ de întâlnire cu gunoierii: Ada, Croco, Ermi, Cocoana, cei 2 meri, Pisica (nu ii stiu adresa de blog), Teiucu’ cu doamna, Marlo, Eu Alexu’, Parmalat, Marius.Z (nici adresa asta n’o stiu) si sper ca n’am uitat pe cineva . Nu mai aveam voie să lipsesc că mă lipeam de o bătută a la Ada. Aşa că pe la 9 juma îmi fac apariţia şi io, îi cunosc pe oameni, vorbesc un pic după care cad în visare. Stau şi ascult nefiind în stare să mai vorbesc pentru vro 2 ceasuri, perioadă în  care ochii îmi erau deschişi da’ eu’ meu interior sforăia de’mi era că acopăr şi muzica şi pe Ada şi pe Crocodiţa ce făceau coveruri. M’am simţit bine în cercu’ lor circumscris într’un pătrat şi promit să merg şi data viitoare dacă vor mai dori să’l invite pe „mutu’ ăla”.

Cam atât pentru moment…mă mai bag la o repriză de somn. Delectaţi-vă cu poze şi cum aveţi ocazia mergeţi în Deltă!

interese

Azi e o zi mare. Da’ mare rau. Este ziua in care eu voi pune piciorul in avion. Pentru prima oara (sper sa nu fie si ultima)! Destinatia aleasa, Viena. La filiala de partid de acolo – v’am zis ca avem de gand sa cucerim lumea! De acolo, maine dimineata, ne indreptam toti, de mana, in sir indian – sper ca fara baetei – spre Slovacia, la Senec. Acolo o s’o punem de’o paranghelie, de’o mancata s’o bauta 7 zile si 7 nopti, ca’n basmele de le ascultam cu ochii cat cepele si urechile palnie cand eram copil la mama acasa, concentrate in 2 zile si 2 nopti.

Eh si acum is speriat de avioane da’ si fascinat, sa zic asa…mai nevinovat. Speriat pentru ca in ultimele saptamani au cazut atatea de ziceai ca’s corcodusele lu’ mamaita. Ma asteptam sa ma sune, ca are si ea mobil acum, si sa’mi zica sa iau o galeata sa i le adun si sa le puna la foc. In cazanel. Si tuica ar fi fost tare si buna tare. Tare de la kerosen.

Fascinat is pentru ca, atunci cand eram mai mic, vazui eu niste filme d’alea cu stewardese si pasageri. Si ma gandesc ca, poate-poate, oi avea si eu norocu’ alora. Sub o paturica, in toaleta, in carlinga, la trenul de aterizare (asa as bifa 2 locuri mai exotice de tir dintr’un foc). 😀

Asta daca nu se intampla ceva cu avionu’ si nu mai prind autocaru’. Sper sa ne citim sambata. 🙂

Va pup!

sport

Luni, orele 10.00. Intra in birou’ meu Radu, big boss (la propriu si la figurat – sefu’ de partid, 2m si ceva inaltime si peste 120 kile).

– Emil, mergi la un baschet maine? Pe la 6 si ceva…in Tei?

– Da…cum sa nu?

– Bun! Atunci maine sa’ti iei echipamentu’ la tine si la 6 plecam de la birou si incingem una mica.

Marti, orele 10.00. Intra in birou’ meu (acelasi) Radu.

– Emil, pregatit de baschet?

– Da. Tu?

– Si eu. Ai echipamentu’ la tine?

– Nu. Ca eu oricum fac 10 min de acasa pana in Studentesc…asa ca nu l’am luat.

In fine…se face ora de plecare. Tasnesc pe usa, ma avant pe scari (liftu’ era ocupat), ma proptesc in usa de la iesire din bloc. Ameteli lejere, recunosc masina dupa 2-3 minute de stat buimac in parcare, pornesc, tai calea si ma blochez in trafic. Incep sa ma agit, sa injur, se reia circulatia. Ajung acasa, ma schimb, o iau la fuga de bezmetic pe stradute sa ajung cat mai repede in studentesc.  Mai-mai sa ma ia un autobuz pe parbriz si sa ma duca mai aproape de destinatie…cea finala, in care ajungem cu totii. Nu studentescul. In fine, ma rateaza la mustata da’ ma ia un tramvai. Vatmanu’ baiat milos imi deschide usile si ma ia din mers…da’i’as o bere! Cobor dupa 1 statie (daca ati sti ce lunga e, sigur nu ati vocifera) si o iau la pas grabit spre studentesc. Salvare! Nu d’aia cu cruce, ci un amic ce mergea tot in studentesc. Sa joace baschet, cu masina. Ma rog, era in masina. Si trebuia sa joace cu mine, ca doar il invitasem. Ajungem in parc, dam de Radu – bine ca au tinut franele, ca de nu, dadeam in…

Si incepem jocu’. Prima mea aruncare la cos, ochi mici, mana cazuta, lacrimi de…durere, nu de emotii. Durerea cauzata de criminalu’ de la fotbal de acum aproape 5 luni (cartilaj distrus) nu a trecut. In fine, strang din dinti, mai-mai sa musc limba scapand guma. Si jucam…cam 1 ora si ceva. Cos dupa cos mai ceva decat acneea la adolescenti. Asa am fost. Cu exceptia momentelor in care mingea era la Radu. Si era destul de mult timp. V’am zis…2m si ceva…saream degeaba. Mi’am lucrat gambele – asta e partea pozitiva.

In fine…la plecare, lac…de sudoare. Dureri de mana, de spate, de cap (multumesc pentru acel capac in frunte celui care mi l’a pus). Acum durerile au trecut, dovada ca pot sa si scriu.

O sa particip si data viitoare…chiar daca nu ii pot lua mingea lu’ Radu…v’am mai zis, 2m si ceva. Macar imi lucrez detenta, gambele si tot sarind asa imi fac o pofta de mancare…….

din lac in putz

Si nu ma refer la putul gandirii!

Cum sta treaba? Pana acum, de cand is io la actualul loc de munci, m’am ocupat, printre multe altele, de traduceri de materiale de marketing si diverse brosuri. Astfel mi’am mai verificat si io engleza, poloneza si…injuraturile. In fine. Am avut vro 3 programele online de tradus (nu va ganditi acum ca scriam ceva si dadeam TRANSLATE iar textul imi era tradus. NUUUUU!!!!) in care aveam 2 coloane: in stanga era textul original in engleza/poloneza iar in dreapta coloana goala, unde puneam io traducerea dupa cum ma taia capu’ sau treaba mica. O bataie de cap, ce mai! Stateam si traduceam, dadeam OK cand terminam si…suna telefonul, de la Viena pt mine si mi se spunea frumos ca am uitat sa salvez. Mama lor de dobitoci…a astora cu programelu’. Si incepeam sa traduc…din nou. Salvam, OK…era totu’ bine, da’ revenea textul la corectat. Eh, si cand ma obisnuisem si io cu programelu’ asta, il invatasem, imi era familiar…bam! vine vestea cea mare. Ca s’a schimbat programelu’.

Eh, si mi se da noua adresa. Intru, gasesc ca aveam ceva de tradus da’…imi prind urechile pe acolo. In 2 saptamani incep sa il invat, tocmai la timp pt ca dragii mei colegi de la Viena mi’au trimis manualul programelului. Era fumat deja! Si, daca la inceput eram speriat de programel ajunsesem sa’l ador. Avea si el 2 coloane, stanga – dreapta, cea din stanga tot cu textu’ original iar cea din dreapta…cea din dreapta…cu textul in romana. Io trebuia doar sa verific. Asta da boierie, mi’am zis! Traducerea in romana era oki, nu erau mari greseli, treaba mergea ca unsa. Baetii care traduceau erau de prin Siberia (cred ca aveau un target: 20.000 de cuvinte traduse ok, radiator in birou….1.000.000 cuvinte traduse ok, vacanta in gradina vecinului de peste drum) si se descurcau admirabil. Pana acum vro 3 luni. Cand incepe cosmaru’. Fraze lipsa – in romana, traduceri aiurea, gramatica la pamant, etc…cred ca li se tragea de la prea multa vodca (nu isi atinsesera targetu’ pt radiator). Si incep scandalurile cu: colegii de la Viena si cu ucrainienii. Cu primii la telefon cu ceilalti pe mail (nu ma intelegeam cu ei la telefon, desi aburii de alcool incepusera sa se simta si la mine). Si am invins…mi s’a dat dreptate din ambele parti.

Da’ azi, ajung la birou fericit, plin de o foame de nu vedeam nimic in fata ochilor, deschid mailu’ si…comunicat de la Viena ca ni se schimba programelu’ de traduceri. Cu unu’ facut de poloneji si cehi, mai simplu. Care nu e online! E pe calculatorul meu! Am stat 2 ore sa’l downloadez, 15 min  la instalare…l’am butonat, e in engleza (asa pare) da’ sa dea ala cu codita si cornite de stiu de unde tre sa iau documentele in engleza si sa le traduc…sau unde sa le traduc. Bineinteles ca am apelat la colegii cu lebedele. Bineinteles ca nici ei nu stiu. Bineinteles ca mi’au zis sa vorbesc cu ceho-polonejii. Da’ si astia is afumati, un pic…mai mult decat trebuia. Si acum stau, ma uit pe pereti…ca maine am deadline la o traducere…faina!

ps: Saab va fi salvat de Koenigsegg!