Arhiva
U-u, as i comeback ca Busta…
Bună ziua şi bine am revenit! Din motive ce ţin de libertatea de exprimare şi mişcare n’am mai putut accesa blogu’ în ultimu’ timp. Se pare că am revenit în timpul lagărelor naziste, deoarece colegii mei de pe IT de la Viena şi Zurich, îmi supraveghează fiecare mişcare la PC. E o conspiraţie, vă zic io!
Revenind, am observat că primii 3 lepşi, de la Cocoană, Marmo şi Maya. Vă mulţumesc, sunteţi nişte drăguţe, da’ chiar 3 lepşi?
Să purcedem…
Leapşa 1 – Durerile copilăriei
Cea mai veche durere pe care mi’ amintesc fu una de la ţară, de la mămăiţa. Ei bine, mămăiţa avea un câine negru rău de tot, de ziceai că săracu’ mănâncă jăratec de cu cât foc lătra şi rodea lanţu’ ce’l gros cu care era priponit. Câinele ăla nu mă plăcea. Da’ deloc. Io, Sângerică d’o şchioapă, mă gândii într’o zi să’i schimb meniu’, că poate i se face rău de la jăratec. Zis şi făcut. În ziua cu pricina, mămăiţa arunca porumb boabe la orătănii prin curte şi io am observat că dulău’ iadului se agita bucuros nevoie mare pe lângă ea, aşa că, fug repede la mămăiţa, înşfac o mână de boabe de porumb şi mă proţăpesc în faţa Cerberului. Mă aşez în fund ca să pot să’l hrănesc mai bine şi încep să arunc cu boabe către el. Observ că mă ingnoră şi mă gândesc că nu ajunge la ele, aşa că arunc mai tare. Şi boabele îl ating prin urechi, ochi, colţi, burtă şi pe unde mai nimeream. Diavolu’ se întoarce către mine mârâind. Io, „cuţu-cuţu” aruncând boabe. Anticristu’ câinilor începe să latre cu botu’ ajungându’i la 2 palme de faţa mea. Io arunc în continuare, ştiind că lanţu’ nu cedează. Şi când colo…lanţu’ cedă, Satana de câine se înfipse c’un colţ în fruntea mea şi cu altu’ în nara mea. Io speriat, căcat pe mine (probabil şi pişat), arunc boabele din mână…tot spre el. Nu mai ştiu ce s’a întâmplat pe urmă, că am văzut doar negru în faţa ochilor. Cert e că io trăiesc, el nu…mânca’l’ar viermii! A murit intrând vitejeşte ca un câine al întunericului cu capu’ într’un glonte…
A doua amintire, fu cea cu operaţia estetică. Da, recunosc, nu am ajuns la perfecţiunea asta fizică, pe care o posed, pe căi naturale. La creşă, fiind agitat nevoie mare (cred că dulău’ groazei îmi transmisese ceva din demonii lui) îl fugăream pe un coleg de suferinţă pentru a’i subtiliza bombonelele. Ale lui erau colorate, ale mele…erau în buzunaru’ de la hăinuţă. Intrând în viteză în sala de mese urmărind prada, m’am împiedicat de covoru’ gros de pe jos şi plutind un pic prin aer, am aterizat cu arcada în colţu’ mesei. După ce am scos colţu’ mesei din cap, m’am ridicat pe beţele ce ţineau loc de picioare şi mă uitam turbat după ăla cu bomboanele. El, stătea în faţa mea, nemişcat, alb la faţă…l’am văzut ceva mai târziu că sângele îmi îngreuna vederea. Când l’am zărit, am ţâşnit către el, da’ madam educatoare alertată de faptu’ că murdăream preţiosu’ covor verde de pe jos m’a înşfăcat d’o mână şi m’a dus la spital. A urmat coaserea rănii pe viu, „să simtă tovarăşă, că zici că e dracu’ gol!”.
A 3a, la vro 2-3 ani după prima operaţie estetică, zisei că una nu e de ajuns (Cher ştie mai bine) ş’o făcui şi p’a doua. Eram în faţa blocului cu colegii de cornete şi ne’am gândit noi c’ar fi cul să ne urcăm scheletele pe bătătoru’ de covoare. Zis şi făcut. Ajunşi pe bătător şi ţinându’ne cu mâinile de bară, facem concurs să vedem care rezistă mai mult acolo. Şi i’aş fi făcut, dacă nu…bătea vântu’! Aşa că fui luat de pe bară şi trântit cu faţa pe pamânt. În nişte cioburi. Rezultate imediate: buza de jos tăiată în 4, coasere tot pe viu. Rezultate în timp: bătaie luată de la tata seara – a venit omu’ obosit, hămesit de la muncă ş’a dat cu ochii de fie’su’ cu o buză cât 7- şi suferinţa cauzată de colegii de generală şi liceu. „Bă, ce buză de negru..nu de cămilă are ăsta…ia fă mă brrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrruuuuuu!„. Multe noţi plânse, nedormite de chin şi blestemând ziua şi vântu’ ce mă dădu jos. Da’ toate au trecut ca prin farmec, când într’un moment intim, o fată îmi spuse extaziată, printre gemete: „Ce minuni faci cu buza aia!”. Ce făceam? Îmi înghiţeam buza, care astfel dispărea. Tipa era blondă!
A 4a amintire e legată de prima mea bicicletă de la mămăiţa. Era un Tohan şi ca orice Tohan era o bicicletă robustă, tare, dură. Atât de tare, că am învăţat să merg pe ea pe uliţa de lângă casă. Care uliţă fiind, drum de ţară fiind, avea şi gropi mai mari sau mai mici. Eh, io am nimerit într’una d’aia mare, am pierdut controlu’ ş’am intrat cu bicicleta în gardu’ vecinei. Roata din faţă s’a proptit între 2 şipci de gard, io de pe şa am plutit iarăşi prin aer…
– Dă Doamne să nu fie vro masă după gard…iep, nu este…aaaaaaaaaa
…ş’am intrat cu capu’ în salcâmu’ vecinei. Am ieşit cu 2 ţepi în frunte, julit pe mâini, nas, barbă, picioare, cu pantalonii rupţi. Da’ Tohanu’ a rezistat eroic. N’a avut nimic.
A 5a amintire…la bunicii din Moldova, cu văr’miu’ ăl din Cipru, pe dealurile copilăriei. Pe dealurile astea era o râpă de vro 30m adâncime. Iar în râpa asta, pe fundu’ ei, creşteau fragi. Io pofteam la fragi, da’mi puneam pofta’n cui că’mi era frică să cobor râpa. Până când într’o zi văr’miu, se decide să mă înveţe să cobor râpa.
aminteşte’ţi bă!
De data asta o leapşă ce mă încălzeşte la pipotă şi’mi induce o stare de visare, melancolie plăcută, de sărbători (nu că n’aş petrece şi sărbători)…de la Croco. Tre să scriu despre ultima/ultimele întâmplări petrecute care mi’au adus aminte de ceva drag sau plăcut din viaţa mea. Şi’ncepe cam aşa:
Acum vro 2 seri, blocat în trafic pe la Romană. Ascultam Star FM şi începe „O lume minunată” a lu’ Mihai Constantinescu. Ş’atunci m’a lovit. Prima oară parasolaru’ de la şofer care căzuse din agăţătoare direct în creştetu’ meu. A doua oară volanu’, că ridicai capu’ brusc să văd ce mă pălise. A treia oară amintirea…vatei de zahăr pe băţ (Ada, să ştii că am căutat cu dexu’ :P) din Orăşelu’ Copiilor. Şi anume: ţinut de stânga de mama, de dreapta de tata…ţopăind când în colo, când dincolo. „Mami…ute aia…tati, ute aia…Coticăăăăă, ute aia!”. Ai mei părinţi, tineri atunci, de abia mă putea ţine deşi io eram o mână de om, o mogâldeaţă. 3-4 ani maxim, blond (daaaa, blond), creţ (tot acolo unde eram şi blond, că mai jos…lipsă…tot de păr), mic de statură şi vro 10 kile (maxim). Şi o văd. Întâi în mâna unui alt copil, apoi în mâna altuia…la care mă reped hotărât să’i subtilizez vata de zahăr din mână. Subtilizez în sensu’ de tras puternic de ea şi de păru’ aluia/ăleia să’i deie drumu’. Da’ mă opreşte taică’miu spunându’mi că’mi cumpără şi mie. După ce el şi maică’mea mă vor încinge un pic.
Şi după 5 minute, Sângerică cel viking (războinic blond) se trezeşte în faţă cu o mare vată de zahăr! Mai mare ca mine. Am mâncat ce am mâncat din ea şi la un moment dat văd mâna lu’ taică’miu cum coboară pe furiş către moţu’ vatei şi rupe din el. Încremenesc…mâna mai coboară o dată. În clipa aia am făcut ce trebuia. Am zbughit’o la fugă cu vata în mână. Mai exact în faţa ochilor că nu vedeam nimic altceva decât alb. Ş’apoi văd cenuşiu şi negru. Cenuşiu de la betonu’ de pe jos. Negru de la durere. Ş’am ajuns acasă fără vată (era aruncată deja), cu genunchii şi coatele julite…da’ mâncasem vată de zahăr în ziua aia şi băgasem în sperieţi un alt copil!
A doua amintire…azi dimineaţă la mine la bloc mirosea a iarnă. Se spălaseră vecinii, mă spălasem şi io…recunosc. Da’ mirosea a iarnă. Şi mi’am adus aminte de o seară de iarnă petrecută la săniuş. În Plumbuita. Plecasem cu colegii de pipi şi fotbal, toţi nu mai înalţi de un nămete, cu săniuţe după noi. Ţinând cont de statura mea şi de cea a săniuţei mele, putem spune că arătam ca un birjar pe lângă o sanie d’aia de iarnă. Numa’ că fără cai. Şi după îndelungi opinteli prin zăpadă, ajung şi io în parc. Băeţii erau obosiţi de atâta alergat şi bulgări încasaţi, io obosit de la tras. Aşa că mă aşez pe sanie şi’i provoc la o cursă pe derdeluş. Cum săniuţa mea era proaspăt lustruită de tata, capăt avans. Şi când ridic mâinile în semn de victorie deasupra capului se întâmplă beleaua.
O parte din băeţeii de la bloc, se jucau de’a v’aţi ascunselea prin zăpadă. Unii erau ascunşi prin copaci, alţii pe după copaci…şi unu’, care avea limbrici, se îngropase în zăpadă. Pe traseu’ meu. Ş’a ieşit când io eram în apropiere. A ieşit doar cu căpăţâna. Nu l’am putut evita. Rezultate: el s’a ales cu capu’ spart într’un colţ iar io am făcut primul meu sprint când am fugit de mumă’sa mare care mă ameninţa cu toţi necuraţii şi diavolii existenţi şi închipuiţi. Ajuns acasă, am adoptat o figură angelică ş’am fost troznit de mirosu’ de tort de mere făcut de mama. Am cerut, mi s’a dat şi când înfulecam io fericit, sună cineva la uşă. Tortu’ rămase blocat în gât, linguriţa din mână căzu pe jos, ochii se dilatară, obrajiorii se făcură roşii…ş’auzii: „I’am adus sania, că a uitat’o în parc!”. Şi imediat după:”Unde vă e copilu’? Ce comportament de derbedeu e ăsta? Ia uitaţi ce i’a făcut lu’ Vlăduţ al meu!”. Vlăduţ era în continuare cu capu’ spart…nu mai plângea că de la frigu’ de afară amorţise. Iar bunica lui nu l’a dus la spital.
A fost ultima oară când l’am văzut pe Vlăduţ. Acum e în locuri mai bune. Mult mai bune. E fericit, acolo sus unde e… prin Suedia. Dacă ştiam că lovindu’te o sanie ajungi în Suedia…mă feream de restu’ de 999 care m’au lovit…căcat!
Leapşa asta o dau mai departe..către dom Lucian, Jasmin, Cocoană (io împart cu tine, vezi?!), Semy, Alina şi Erminuşei (că tot a tras chiulu’).
ideologiile mele
Se pare că s’a deschis sezonul lepşilor…am făcut atâtea în ultimele zile, câte n’am jucat în toată copilăria mea. Atunci nu jucam că eram prea lent în ale alergărilor şi, în plus, băteam mingea toată ziua în faţa blocului – nu că aş fi ştiut fotbal. Diferenţa lepşilor de acum faţă de alea de atunci, e că atunci mai invocai dreptul sfânt la piua sau stângu’ divin în ouţele celui ce te agasa, mai puteai face eschive printre maşini, mai puteai intra într’o scară de bloc şi să blochezi uşa scăpând de leapşă sau mai puteai intra în mâinile ţiganilor ş’atunci leapşa se termina subit! Acum, nu poţi zice piua, nu poţi da la ouţe că nu vezi dătătoru’ de leapşă (decât pe unii o dată pe lună ş’atunci nu te poţi înfige cu şpiţu’ în bijuteriile persoanei respective, că nu aşa se salută prietenii), nu poţi să faci eschive la maşini că toate au tastatură şi vrând-nevrând mai scrii câte ceva, nu poţi intra într’o scară de bloc şi să blochezi uşa că nu te urmăreşte nimeni şi or să te creadă vecinii nebun („Roger…2-10…vulturu’ a aterizat…câââârşşşş”) şi nu poţi intra în mâinile virtuale ale ţiganilor…
Leapşa aceasta veni de la KS şi am zis să o duc până la capăt. Aşadar, reprezentarea mea dpdv al ideologiilor şi credinţelor arată cam aşa:
Şi, păstrând datina întipărită adânc în conştiinţa noastră încă de mici copii, leapşa merge mai departe la: Cocoană, Alina, Semafor şi Toarşu’.
copilărie
Uichendu’ ăsta făcui o vizită copilăriei mele. Sau ea mie. Cert e că ne’am simţit amândoi bine…io cel puţin am fost foarte satisfăcut. Ea, nu ştiu…îs bărbat, ce pizda mă’sii.
Aşadar, am început de vineri seara, reuniune cu verii la o bere şi la un wii. Şi astfel, m’am prezentat la locu’ adunării cu consola în cârcă c’o aveam în rucsac şi cu vro 40 de jocuri la mine. Şi după o degustare de cico_ca în copilărie, cico pe bază de malţ şi hamei, plus nişte cico de prune, din Ardeal. D’ăla concentrat de te face să’ţi dai ochii peste cap de plăcere şi să bei 2 kile de apă plată ca să stingi focu’ zahăru’ rămas pe buze şi pe esofag.
Şi fiind noi plini de voioşie, am purces la conectarea tuturor cablurilor la TV, încărcarea telecomenzilor cu acumulatori şi joc. Am început cu box – lejer aşa – vro 2 ore în care am transpirat toate sucurile băute până atunci. După 2 ore de dat cu mâinile prin aer, şters TV-u’ cu câteva directe de dreapta şi un croşeu de stânga nu ne mai simţeam umerii, braţele şi spatele. Obosiţi de joaca asta, în care fiecare în locu’ adversarului din joc vedea cea mai antipatică persoană din viaţa lui până atunci (mamă mamă cât m’am răzbunat!) am trecut la jocuri mai uşoare…cu maşinuţe.
Am început cu unu’ prostuţ – jocu’, că noi depăşiserăm stadiul ăsta prin manifestări sufleteşti şi bahice – în care mi’am dovedit abilităţile de a nu rata nici un obstacol din cursă,… şi am continuat cu unu’ de profesionişti – că aşa se intitula jocu’ – unde am încercat toate maşinile, fiecare cum a vrut. Io, unu’, aş fi vrut pe bancheta din spate da’ în raza de acţiune a lentilelor mele nu se arăta nici o fumeie. Aşa că am continuat să visez.
Şi am condus noi, între ghilimele condus, circa juma de oră până când malţu’ prinse a se umfla în noi şi a ne da hameiu’ pe nas. Şi ne’am certat juma de oră că de ce ăla joacă cu maşina aia tare, că de ce ăla merge ca un bulangiu şi mă scoate de pe traseu şi tot aşa…că de ce ăla are maşina roz (p’asta n’am înţeles’o). Şi după ceartă am decis următoarele: jucăm toţi cu aceeaşi maşină – da’ cum majoritatea erau cu 2 locuri era cam greu să fim toţi la aceeaşi maşină. Ş’atunci o lumină ne’a luminat! Graţie becului economic din tavan am descoperit că putem juca multiplayer. Şi ce fericire a fost pe capu’ nostru, ce delir, ce au mai sărit capacele la bere de bucurie şi ce frumos spumegau băuturile în pahare. După această descoperire, am mai lămurit ceva: dacă unu’ conduce ca un bulangiu, să conducem toţi ca el. Nu era loc de bun simţ la mijloc! Şi l’am convins pe ăla cu maşină roz să renunţe la ea (n’am înţeles de ce, chiar arăta bine maşina)!
Şi am mai jucat încă_câteva ore bune descoperind că fiecare excelează la ceva: unii la proba de urină, unii la înjurături în trafic, alţii la derapaje necontrolate, alţii la capitolu’ romantism (5 minute a stat unu’ pe loc cu maşina că i se părea cel mai frumos peisaj din viaţa lui!). Iar după ce am terminat şi cu maşinile am zis să trecem la celălalt lucru la care se pricep cel mai bine bărbaţii. Da’ cum femei nu aveam, am decis să trecem la următorul lucru la care ne pricepem: fotbal. Am mai jucat niţel până când răpuşi de oboseală, stres, fluierăturile publicului, consumu’ de alcool – ce nu face casă bună cu sportu’ de performanţă – ne’am băgat la somn…pentru 2 ore.
Eh, şi mai pe seară, chinuit de o poftă de ceva dulce, văzui pe Frunza cum mânca gingaş un măr cu biscuiţi – suc de măr curgându’i pe barbă, firimituri de biscuiţi pe buze şi sprâncene – şi mi se făcu şi mie poftă de mere cu biscuiţi. Raşi. Mi’am preparat singur desertu’, am mai adăugat un ingredient secret: niscavai bucăţi de deşte şi niţel sânge. Rezultatu’? Extraordinar. Şi când mă gândesc că io am mâncat măr cu biscuiţi doar când am văzut’o pe Frunza. Astfel: când era ea mică 1-2 ani deşi până atunci nu mâncam nici în ruptu’ capului. Ş’acum. Ce fac gelozia şi nevoia de atenţie din mine…
Cam ăsta fu uichendu’ meu de copil…acum, că e luni, am revenit la stadiul de matur şi mă joc cu mailuri şi colete. Aş fi vrut să fie malţuri şi cotlete, da’ na! Voi făcurăţi recent ceva ca în copilărie?
despre distrugere
dupa o zi mai putin buna, probleme la birou si altele, ajung acasa, imi incalzesc mancarea si plin de bucurie ma bag la un film…Dragonball Evolution…degetele mi se misca aiurea, un sentiment de euforie imi da tarcoale…
o scurta introducere…cand eram mai mic, prindeam un post tv frantuzesc MCM, care transmitea regulat o emisiune ce ma fascina, Manga Zone…mama mama ce fericit eram, chiuleam de la ore ca sa vad desenele pe care le dadeau baetii aia…un singur desene mi’a ramas intiparit pe retina si in memorie, astfel incat atunci cand n’am mai prins MCM am fost distrus (noroc ca Pro7 incepuse sa transmita Batman)…
dar dupa cativa ani, TVR2 a inceput sa difuzeze un serial animat, manga, ce’mi parea extrem de cunoscut…Dragonball, apoi Dragonball Z…eram deja la facultate, da’ asta nu m’a impiedicat sa am restante pt ca in loc ca Sangerica sa fie la cursuri si laboratoare, fugea in regie la colegi sa vada aventurile lui Son Goku si restului gastii..
asa ca, anu’ trecut cand am vazut pe imdb.com ca americanii au de gand sa’l ecranizeze am fost fericit si circumspect…fericit pt ca imi doream un film cu eroii mei preferati, circumspect pt ca e un serial mult prea complicat dpdv al efectelor, personajelor pt a fi ecranizat de catre americani, care desi au dat lovitura cu x-men, batman, hulk, superman, au dat’o in bara cu cei 4 fantastici (nu i’am avut la inima niciodata p’astia) si spiderman (tobey maguire m’a ajutat sa’mi inving un pic din fobia fata de paianjeni – de cate ori vedeam un paianjen mi’l imaginam pe tobey si trosc! – vezi bah spiderman ca nu e ca in filme!?) …asa ca, am asteptat…nu prea mult pt ca tocmai am vazut filmu’…
si ce pot sa spun acum…o mare POOOOOOOORCARIEEEEEEEE…cum pot sa vina nesimtitii aia cu o asemenea materie fecala? cum indraznesc sa mi’o prezinte mie, un impatimit al fenomenului DBZ, mie care mi se facea pielea ca de gaina cand il auzeam pe Son Goku strigand „KA-MEE-HAA-MEEE-HAAAAAAAA”? nu are nici o legatura cu desenele, actiunea se petrece intr’un timp complet diferit de cea din desene, personajele apar ca ciupercile dupa ploaie si fara substanta, ce cacat e asta? Son Goku seamana cu copilul din flori al lu’ Logan/Wolverine din X-Men (un alt personaj de desene preferat) si al lu’ tipu’ ala din twilight (nush cum il cheama, era vampiru’ bun)…Chi Chi, iubita lui din film, zici ca e din filmele porno nipone, iar despre restul n’are rost sa vorbesc…aaa, ba da. Chow Yun-Fat, actor bun, roluri bune facute, da’ in filmu’ asta…nu aduce nici pe departe cu maestrul Roshi, nici fizic si nici dpdv al caracterului personajului.
nu stiu cum incepe filmul pt ca nu eram atent atunci, curgea ciorba din farfurie si ma uitam sa vad unde curge. dupa ce am vazut ca a curs mi’am indreptat atentia asupra filmului: Goku baiat mare, creste langa bunic’su (in desene bunic’su moare cand Goku era un copil, da’…), bunic care este omorat de Picollo, care arata ca un betiv dupa 1 zi de vomitat (probabil ca i se blegisera si cornitele pe care le avea in desene de atat vomitat, trebuia sa primeasca de la colegii de platou un colebil). si Goku pleaca sa’si razbune bunicu’ ce’i lasase cu limba de moarte sa pazeasca globul dragonului, unul din cele 7, si sa il gaseasca pe maestrul Roshi. il gaseste pe Chow Yun fat, maestrul lu’ bunic’su, desi arata cu peste 100 de ani mai tanar decat bunic’su…si are si par in cap, se tine bine mosul si nu e asa de afemeiat ca in desene (pesemne ca pitzipoancele ce au vazut macar 3 episoade vor fi dezamagite sa vada ca „tati” nu e un batran pe moarte si plin de bani). mai da Goku si peste Bulma, Yamcha…si cam atat ca pe urma se bate cu Picollo, nu inainte de a se transforma intr’o maimuta uriasa (am uitat sa zic: Goku este un sayan trimis pe pamant sa ucida tot ce e viu si misca, da’ care din cauza unei lovituri la cap devine protectorul pamantului. ca orice sayan, este inzestrat cu o frumusete de coada, care il transforma in timpul perioadelor de eclipsa intr’o teribila maimuta gigant). il omoara pe Picollo, nu stiu cum (in desene trecea la propriu prin el), n’am auzit decat niste urlete jalnice…si invoca dragonul cu ajutorul celor 7 globuri…un dragon ce arata ca un salau (peste de apa dulce) mai dezvoltat…Roshi este adus la viata si se termina filmu’…nu mai rezistam.
sunt profund dezamagit…sper sa le dea Dumnezeu destula minte si sa se opreasca aici cu ecranizarea acestui minunat serial, sa nu il macelareasca si mai mult…ar fi pacat, sunt o gramada de oameni care au crescut cu aceste desene si care acum sunt profund dezamagiti..
da’ daca ii tot mananca in dos sa’l ecranizeze pe tot, macar sa’i lase pe chineji, macar aia au mai multa imaginatie…un jet li, jackie chan, etc. …
si uite ca le propun io distributia:
Krillin – tipu’ ala mic de’l juca pe Mini Me in Austin Powers, maestrul Roshi – Jackie Chan, Bulma -Ziyi Zhang, Picollo – Jet Li, Son Goku – Byung-hun Lee, bunic’su Gohan – Bolo Yeung…si cam atat pt acum…ma mai gandesc…
ma duc sa ma uit la adevaratul Son Goku…pana data viitoare, numa bine.
Pace! si…KA-MEEE-HA-MEEE-HAAAAAAAAA….
zelistu’
sustin
În lumea lu' Sângerică 
Declaratii de avere