Sângerică, simţurile şi chimia

Băi, deci urăsc chimia. Aia din generală, liceu şi facultate. Da’ mai mult şi mai mult decât chimia urăsc…chimia. De ce? Că’mi futu iremediabil simţurile.

Printr’a şasea, parcă, o puse necuratu’ pe profa de atunci să mă scoată la tablă. Şi cu caietu’. Că ne dăduse ea temă pentru acasă nişte exerciţii legate de ardere, iarăşi parcă. Şi cum am ieşit io aşa, cu capu’ plecat, ochii beliţi în caiet – câinele îmi mâncase tema şi nu mai aveam decât 2 desene, dintre care unu’ cu profa spânzurată -, cocoşat de suferinţă intru cu capu’ în vitrina cea mai de preţ a laboratorului de chimie. Aia în care stătea la loc de cinste tabelu’ periodic al lu’ Mendeleev, după care îşi calcula profa ciclu’. Geamu’ s’a clătinat serios, profa s’a albit – deja vedea cioburi intrând în firavu’ ei tabel -, io m’am uitat în jur şi nu ştiu de ce…”Auuuuuu! Mă doareeeeee!”. Profa nu s’a lăsat înduplecată, probabil era acea fază a arderii lunii şi dorea să impresioneze. Da’ am impresionat’o io! Când văzu capodopera de desen, se îngălbeni – puteam să jur că e una cu dinţii ei -, şi’mi trânti un 4. De atunci, de câte ori am ieşit la tablă la chimie eram atât de atent să nu mai dau cu capu’ de vitrina preţioasă încât mereu uitam ce trebuie să spun şi ce să fac…

– Formula apei…

– Ăăăăă…ăăăăă….

– Haşi…

– Ăăăăă…ăăăă…

– Haşi…mă băiete, tu ştii măcar care ţi’e numele?

– Ăăăă…ăăăă…

– La loc. 4!

Şi ajuns în bancă:

– Doamnă…haşi-doi-o e formula apei.

La vro 3 săptămâni după asta, la bancu’ de probă. Eram 3 la masă, la fiecare masă. Io cu încă 2. Mâncam. Senvişuri. Până când tre să facem un experiment. Fiecare avea de făcut câte ceva: unu’ să scrie ecuaţiile de pe tablă, unu’ să aleagă substanţele şi io să torn totu’. Nu la profă, ci în eprubete. Şi începem, totu’ decurge minunat. Până când…

–  Şi copii…aveţi grijă cu acidu’ ăla, că e periculos.

În clipa aia am înlemnit. Io mă pregăteam să torn acidu’ cu pricina. Mâna îmi tremura, ochii mi se măreau şi:

–  Buuuuuuuummm! făcu unu’ de lângă mine. Şi m’am scăpat. Cu acidu’. Pe mâini şi ce e cel mai grav…şi pe caiet. De ce mai grav? Pentru că în 10 secunde paginile caietului au devenit albe, albe. Ca spuma laptelui, ca faţa Albei -ca-Zăpada şi ejecţiile celor 7 pitici. Şi la finalu’ orei când profa ne’a chemat să îi arătăm caietele…iar am luat 4. Puteam să iau 2 sau 3 dacă acidu’ nu ştergea şi desenu’ cu profa spânzurată.

În liceu, după vro 3 săptămâni de chimie, aflu de la o vecină de bloc că profa mea de chimie fuse profa ei. Aşa că…

– Te duci la ea şi’i zici că eşti amic cu mine (io doream mai mult, da’ ne despărţeau anumite bariere) şi o să fie foarte drăguţă cu tine!

Zis şi făcut…

–  Săr’na dna profesoară. Ştiţi, io’s iubitu’ Leopoldinei (aşa cum vă daţi seama, numele e pus la mişto)  pe care aţi avut’o elevă acum 4 ani.

– Aaa…da, drăguţa de ea. Ce mai face? Cum adică iubit, mă mucea?

Ş’atunci cunoştinţele de chimie au revenit:

– Ăăăă…ăăăă…nu. Amic.

– Aaaa, amic. Înseamnă că am înţeles eu greşit.

– Se prea poate!

– Aşadar, amic cu ea. Înseamnă că ştii chimie bine!

Nu mai tre să zic că atât mi’a fost. Până într’a unşpea am trecut Doamne-Doamne. În a doişpea am avut de ales pentru bac între chimie şi istorie. Am ales istoria. Şi am dat la bac economia.

Iar la facultate…aveam o profă. Da’ aveam o profă mortală. Mor-ta-lăăăă. Îi puţea gura de nici măştile de oxigen nu făceau faţă. Era de ajuns doar să’mi vorbească la ureche şi simţeam cum mă usuc. Mai ales că ea, dorind să fie linişte în laboratoru’ ei, se apleca la urechea sau în faţa copiilor şi le vorbea. Şi să ne fi văzut pe toţi verzi şi desfiguraţi la ea la ore.

–  Mă copii, eu vă înţeleg că sunteţi tineri şi frumuşei, mai ales tu Sângerică, da’ mai odihniţi’vă şi voi. Nu mai pierdeţi nopţile. Nu vedeţi ce palizi sunteţi?

Şi a continuat. Mai ales cu mine. Că aveam un coleg de banc as în ale chimiei. Pe bune! Şi cum io eram ăla de nu ştia nimic, mie trebuia să’mi explice. Şi într’o zi n’am mai suportat. Am tras un chiul serios până în Piranha. Ah, ce amintiri! Ş’acolo am degustat: vin fiert – era iarnă -, bere şi ouzo. După care, cam pe 3 cărări, am plecat la ora de chimie. Profa şi’a făcut apariţia de după ceafa mea şi a început să vorbească. Io îmi ţineam respiraţia. La un moment dat n’am mai putut să mă ţin. Şi iar i’am dat drumu’. Un vapor de alcool s’a ridicat către biata profă. Ea a inspirat cu sete. Brusc, ochii îi sticliră, gura i se încleştă, prinse un purpuriu în obraji şi cu ultimele frânturi de luciditate, zise:

– Ieşi afară măgarule!

Am ieşit lovind 2 bancuri de probă, nişte eprubete. Din cauza celor 3 drumuri care nu erau drepte. Da’ de atunci, profa nu s’a mai apropiat de mine. Am terminat chimia din facultate cu 5, cea mai mică notă din grupă. Da’ cu cei mai sănătoşi plămâni.

un pui, doi pui, tu pui?

Prin anu’ 3 de facultate, vestita Fabrică de Fulgere din Politehnică, fusei obligat să mă specializez. Aşa că începui să desenez şi să scriu versuri. Da’ nu fu de ajuns. Fusei obligat să mă specializez pe o ramură de’a facultăţii. Ş’alesei Hidroenergetica. Mă rog alesei, am fost obligat să merg acolo, că nu aveam medie pentru alte specilizări. Da’ aveam restanţe.

Şi acolo, unde mă reunii cu Mache, dădui peste unu’ din cele mai tari exemplare din toată facultatea. Unu’ numit Puicoiu. Doamneee, cât am mai râs prima oară când i’am auzit numele. Şi cât l’am mai înjurat pe urmă când toate fetele se dădeau în vânt după numele lui. Ş’apoi iar am râs când am aflat că doar numele e de el. Şi cum am râs, mai apoi, când pe geaca lui cea albă de fâş, iarna, i s’a scris cu markeru’ (nu de către mine): PUIPULA!

Da’ în fine. Prin anu’ 4 aşa, ni se introduce sub nas o nouă materie, cu un nou prof ş’o nouă seminaristă. Despre prof ştiam toţi că e cam aşa, de netrecut, despre seminaristă nimic, că tocmai absolvise. Şi vine seminaru’. Ş’apare don’şoara profesoară. O ţin minte ş’acum. Roşcată, păru’ pân’ la umeri, subţirică, picioare drăguţe, sâni măricei ş’un zâmbet d’ăla…nu drăguţ mă. Nici copilăros. Nici divin. Offf…de proastă mă, aşa!

Şi gagica ne zice că ea nu strigă prezenţa că n’o să ne cunoască aşa. Şi ne scotea pe fiecare în parte la tablă. Şi vine şi rându’ meu. Ies la tablă cu ochii la ea, ea cu ochii la mine. Tabla, că nu prea mă văzuse. Şi profa era tot cu ochii la mine. Eram primu’ ei student cu pantaloni extra largi, turu’ la genunchi, adidaşi cu faturi, tricou XXL. Nu rezolv nimic, da’ măcar mă reţine. După vorbă, după port.

Şi după vro juma de oră iese Puicoiu. Ăsta, lingău mare, izbuteşte să facă problema dată, îi bagă şi 2 fitile d’alea:

– Vai, da’ dacă ştiam că îmi sunteţi profesoară veneam şi io c’un tricou mulat, ceva…c’un buchet de flori!

– Hihihihi…hai scrie acolo!

Mai se pisicesc ei vro 10 minute, ochi dulci, zâmbete…

– Doamnă…pauză!

– A! Da, ieşiţi…sunteţi liberi!

Imediat toţi eram în picioare când vine:

– Da’ cum te numeşti tu? Băiatu’ cu glumele şi complimentele…

Se făcu o linişte de cavou în sală. Muştele fură omorâte sau izgonite:

– Şu, fire’aţi ale dracu!

Ş’auzim, timid aşa:

– Gabriel…Gab…Gabriel…

– Gabriel Gabgabriel?

– Nu…Gabriel (şi şoptit) Puicoiu!

– Hai măi..Gabriel…?

– Puicoiu! (de data asta c’o voce de bărbat).

–  Ok! nici o reacţie. Îşi ia carneţelu’ să noteze ş’atunci se lumină.

– Dl. Gabriel Pui…Pui…Puichââââ….ok. O lăsăm aşa. La revedere! Hihihihihihiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii.

Săracu’ băiet fu dezamăgit rău. Da’ l’am înveselit după.

–  Ce stai aşa ca prostu’ mă? C’a râs de tine? Păi, pula mea, dacă te cheamă Puicoiu! A râs şi ea săraca_că credea că ai 2. Tu’ţi dai seama că nici coaie nu’ţi putem zice?

Ş’uite aşa mi’am mai făcut un prieten drag în facultate!

Ultima oară l’am văzut acum 1 an, la nunta unui coleg. Era însoţit de o zână.

– Ooo, să trăieşti băi Puicoiule. Ce faci mă băiatule?

– Mă scuzi. Dică…

– Ce?

– Dică. Nu mă mai cheamă Puicoiu şi te rog să îmi spui Gabi Dică. Sunt o personalitate acum aci în oraş. (chiar e!)

– Ba pe dracu’. Puicoiu te’ai născut, Puicoiu rămâi!

facultate pentru viitor

Demult, pe vremurile când io eram student eminent în Politehnică şi chiuleam pe rupte refugiindu’mă cu colegii pe terasa rectoratului şi aruncând cu diverse către tocilarii ce fugeau disperaţi către ore, s’a întâmplat ceva. A venit noiembrie ş’o dată cu noiembrie ş’alegerile prezidenţiale.

Şi’ntr’o astfel de zi, din timpu’ campaniei prezidenţiale mă îndreptam ghemuit în geacă către facultate. Ajung la ore, salut lumea din sală şi’l văd. Era Mache! Acum, paranteză, Mache era un băet din Teleorman – parcă -, de la sat, ce avea aspectu’ ăla de om muncit încă din fragedă pruncie: mâini mari şi bătătorite, păr şi faţă arse de soare, riduri în juru’ ochilor, 1,5 metri înălţime, lat în spate, c’un mers apăsat şi c’o voce ce trăda excesul de Carpaţi făcut de bunic’su. Da’ era băet bun…până prin anu’ 3, când prinse gustu’ cluburilor. Da’ la momentu’ ăla, adică ăsta de care vă spun, era băet bun.

Închid paranteza şi revin. Aşadar, îl văd. Vânăt la faţă, tremurând din toate aţele puloverului, cu mâinile crăpate şi ceva alb pe sub unghii…iar părul, părul îi stătea în toate direcţiile, deşi era mare de 3 deşte. Toţi ceilalţi râdeau de el, iar Mache săracu’ stătea chircit în bancă. Io deja mă gândeam „Mache, toţi mai jucăm pe sub mână, da’ măcar ne spălăm deştele…”. Da’ varianta originală nu era asta.

– Ce ai păţit mă Mache?

– Ce vrei bă…să râzi şi tu de mine?

– Ce ai bă Mache…dă’o dracului de treabă. De ce să râd de tine?

– Cum de ce să râzi…parcă nu ştiu io…aşa sunteţi voi bucureştenii.

Tre să fac altă paranteză. În grupa de facultate, de 32 de oameni, eram 7 bucureşteni. 3 băeţi şi 4 fete. De fete au tras toţi ca să le’o tragă şi au reuşit – aşa că cu ele n’avea nimeni nimic. Rămâneam noi băeţii. Unu’ dădea pe la ore din sesiune în sesiune – nu io! Altu’ venea în acelaşi ritm cu mine, adică pe 3 cărări şi rar. Că nu nimeream întotdeauna poarta. Da’ ei aveau treabă cu mine. Că io eram ăla, bucureşteanu’ băşit, de îi lua peste picior. Închid a doua paranteză.

Mă întorc către ăilalţi şi’i întreb pe ei ce avea Mache. Şi ce’mi aud urechile?

Colegii mei din cămine, împreună cu alţii, fură la lipit afişe electorale. Nu mai ţin minte partidu’. Eh şi lipeau ei cu drag şi spor afişe pe străzile capitalei noaptea. Când colo, dau nas în nas cu lipitorii de la alt partid. Şi s’au luat la bătaie. Ştiţi cum se bat lipitorii, nu? Suluri făcute în grabă din afişe – pe post de bâte, ochii închişi şi lovituri în stânga – dreapta. Ş’astfel Mache al meu încasă vro 3-4 suluri în cap, faţă şi 1 sau 2 peste mâini de’l paralizară. Mai ales că erau vro minus câteva grade afară.

Rămas aşa paralizat de durere, singura armă a lu’ Mache fu înjurătura. Ş’o zise…într’un moment nepotrivit. Cu ochii mijiţi, văzu o făptură apropiindu’se de el ş’o voce mai subţirică îl întrebă de ce înjură aşa urât. Deschise ochii mai mult şi văzu un copil de 13-14 ani, cam cât el de statură, cum îl fixa cu privirea. În mână, puştiu’ avea o găleată de aracet. N’apucă să deschidă Mache gura, că imediat puştiu’ îi trânti găleata în cap – pe post de cască. Mache uită de lovituri, de înjurături şi cuprins brusc de energie îşi scoase găleata din cap. Geru’ se amplifică prin aracetu’ rece ca gheaţa şi neuronu’ lu’ Mache decedă!

– Răscoli’o’aş pe mă’ta. ‘ţi’ar neamu’ în pu..pti,ptiii, ptiuuuu…

Scuipatul ăsta fu cauzat tot de puşti. Cât timp Mache l’a boscorodit, puştiu’ se înarmă c’o bidinea de aracet. Şi întors lângă Mache, îi trase vro 4-5 bidinele peste faţă, cu o eleganţă ce ar stârni invidie chiar şi’n sufletu’ jumătăţii artisitice a Mărului. Şi toţi prinseră a râde. Şi colegi şi duşmani. Şi după hohote, urmă cea mai cruntă fază. Aflară că lipeau afişe pentru acelaşi partid.

Mache nu se arătă prea bucuros, totuşi. Aşa că luându’şi tălpăşiţa, pe la orele 3 dimineaţa în căminu’ – ăla unde stătea – un urlet groaznic brăzdă liniştea nopţii. Alertaţi, dădură toţi de pe palier fuga către veceuri, de unde se bănuia că ar fi venit strigătul disperat al unui om ce se luptă cu moartea. Când colo…Mache urla ca din gură de şarpe în timp ce făcea duş. Cu apă rece. Că apă caldă nu era…pentru că_conducta era spartă.

Am râs cu lacrimi…Mache a plâns. Am râs cred că juma de an de el. Săracu’.

Inutil să vă mai spun că 2 săptămâni Mache a tremurat de jurai că dansează cu Simplu sau pe Freestyler.Şi de atunci începu schimbarea lu’ Mache. Care la ultimu’ examen din anu’ 5 nu a vrut să’mi dea să copiez după el.

–  Ai uitat cât ai râs de mine?

– Pă’ bine mă Mache…da’ ăştilalţi care au râs…

– Las’ că le vine şi lor rându’.

Futu’l. Noroc că profu’ era băiet bun şi n’a vrut să mă pice. Mai ales după ce i’am zis că ţin cu Dinamo. Iar Mache…ei bine, Mache e însurat (1-0 pentru el), are casa lui (hai să zicem 2-0), are cică o fată (3-0 pentru el), are job în sistem (4-0 pentru el). Da’ nevastă’sa are circa 110 kile. 110-4 pentru mine! Mache, parcă ai dori să îmi fi dat să copiez, nu?

Am scris asta, că zilele trecute am aflat despre el. Respiraţie uşoară şi reflexe de felină, bă Mache!

leapşa foto

Am fugit de ea, da’ n’am putut’o evita la nesfârşit…aşa că, iată’mă’s cum postez nişte poze. Pedeapsă de la Cocoană! Da’ pentru că io’s mai cu moţ, o să pun mai multe. Măcar să suferiţi şi voi! 😈

 

Prima fază a misiunii este cea amuzantă. şi avem 2 poze. În ordine cronologică.

Anu’ 5 de facultate, pe la Porţile de Fier 2, după o noapte de chef studenţesc. Cu plimbări lungi pe malu’ Dunării, telefoane ocupate, somn în drapelu’ României – drapel pe care îl am acasă acum. În poza din imagine este ilustrată prima tentativă a lu’ Sângerică de a trece fraudulos graniţa. N’am reuşit pentru că în clipa aia nu ştiam în ce parte îs iugoslavii şi în ce parte e nordu’.

În cea de’a 2a poză, la fostu’ job, în ziua inventarului cel mare. Vara, la vro 32-33 de grade.

Plictiseală mare, 2 mascote aruncate pe rafturi şi 2 tâmpiţi ce n’aveau ce face. Mai ales că ăl de fuge primu’ îi spusese celuilalt „Bă, arăţi ca nu tâmpit!”.

 

 

 

 

Faza 2, cea liniştitoare. Delta în septembrie – trecem peste şerpi.

Azi…

Ziua de azi a început fenomenal de bine. Încă de la 6 mi s’a dat trezirea de către Gogoşica – hamsteru’ – care începuse sa roadă cuşca. Bă şi o rodea. Am făcut ochi, dat un deşt peste nas Gogoşicii ca să înceteze şi m’am băgat la loc în pat. După 10 min, iarăşi gratii roase. Mă trezesc, mă duc la cusca ei, dau un bobârnac, Gogoşica o ia la fugă de nebună pe scări de ziceai că o aleargă o haită/un stol/o trupă de hamsteri zdrahoni ieşiti de la carceră cu gându’ s’o violeze. Io deschid portiţa, bag mana şi o scot afară, ca s’o salvez de zdrahoni. O ţin aşa agăţată în aer şi încep cu morala: întâi o scurtă incursiune prin istoria familiei ei, apoi o scurtă prezentare de anatomie umană completată cu referiri la femeia care o vânduse. O arunc în cuşcă, mă culc şi….începe mai a dracu’…da’ am început să mă gândesc la locuri şi lucruri frumoase în încercarea de a o ignora. Şi am reuşit! Pentru vro 20 de minute…că pe urmă am cedat nervos, am zgâlţâit serios cuşca, i’am mai trecut în revistă învăţaturile de mai devreme şi m’am culcat trezit că era ora. În timpu’ ăsta, Gogoşica s’a băgat bine in talaj şi a început să tragă la aghioase. Aşa că, dupa ce făcui un duş rapid m’am dus io lângă cuşcă şi am început să dau în zăbrele, să o zgâlţâi – cuşca, nu vă gândiţi la prostii – ca să vadă şi ea cum e să nu te poţi hodini în voie.

Pe urmă…m’am îmbarcat la volanu’ Fabiolei şi am plecat către servici. Pe la spitalu’ Colentina – din cauza atenţiei sporite acordate unei cucoane ce trecea pe trotuar, împungea aeru’ cu 2 proeminenţe în dreptu’ pieptului – nu’l văzui pe scuteristu’ ce încerca să mă depăşească pe stânga. Bineînteles că şi io făceam stânga. Da’ l’am văzut…în ultimu’ moment, am redresat maşina, am deschis geamu’ şi a urmat un pomelnic de nu i se mai auzea nici motoru’ ăluia din cauza turaţiilor mele. Acum vreau să’mi cer scuze! Poate că dacă îl loveam făceam rost de un donator pentru vrun bolnav, da’ aşa…

Pe urmă, pe drum, văzui o serie de copii, părinţi, adolescenţi cu flori în mână. Unii cu garoafe, crini, alţii cu flori de tutun. Da’ oricum, nu contează florile, ci gestu’. Frumos din partea tuturor! După ce am văzut tot mai mulţi şi i’am auzit şi vorbind, am început să cred – după ce am ajuns la birou – că azi începu şcoala. După ce am citit şi la Ada, fusei sigur că azi a început şcoala. Şi atunci – adică acum, îmi veniră în minte primele mele zile de şcoală. Generală, liceu, facultate şi master (da, pentru că Sângerică a început şi masteru’ da’ l’a terminat psihic…pentru că e master, iar Sângerică doar un învăţăcel).

Şi iată cum fură primele zile din cariera mea de elev model.

1. Generala: nu mai ţin minte toate detaliile, decât ca eram in Ferentari, mulţi copii in curtea şcolii, multe legende şi basme (mai ales despre tovarăşu’ director – a mâncat 3 copii de clasa 1, a omorât pe unu’ de a 3a, etc.) şi multa zarvă. Şi mai ţin minte că m’am dus ca omu’ deşi eram 1/4 din om. Şi după ce m’am uşurat, n’am mai găsit clasa decât la sfârşitu’ orelor. Şi am plâns pe coridoare, singur-singurel, că nu mă ajuta nimeni. Ba chiar am luat şi câteva după ceafă de la colegii de an mai mare.

2. Liceu’: Nimerii în clasă cu 2 foşti colegi de clasă din generală. Unu’ nu aer blog, e „ţigan” şi n’are rost sa’l pomenim, al doilea are, îl găsiţi acia da’ nu vă grăbiţi că oricum nu scrie nimic. Aşadar, dimineaţă, cu cămeşa apretată, cu iţarii cei noi si nepătaţi cu gaben  în faţă şi maro în spate, cu opincuţele cele noi şi cu nojiţe pe post de faturi mă urnesc către tramvai împreună cu cei 2. Stăm, glumim – doar eram liceeni -, ce brişca noastră! Şi ajungem la colţu’ liceului. Şi acolo începe:

– Bă băeţi – zic io – mie mi’e rău! Îmi cam vine să văr….

Şi încep să dau afară. Repet, la colţu’ liceului. O grămadă de copii trec pe lângă mine, aud glume fine sau mai neşlefuite…io cu ochii bulbucaţi la asfalt mă chinuiam să mă ţin de o bară. Mă opresc un pic să’mi trag sufletu’, mă uit după cei 2 amici şi…i’ai de unde nu’s. După 3 minute apar si ei, trec pe lângă mine ca şi cum nu m’ar cunoaşte, da’ mă întreabă cu o voce stinsă:

– Ţi’e mai bine bă?

Încep orele, în clasă mai dau şi peste ăsta care comunist fiind de mic şi la curent cu tot – doar e comunist – începe să râdă cu gura până la urechi. Şi uite aşa, Sângerică a reuşit să fie foarte „popular” în liceu.

3. Facultatea: prima întâlnire la nivel înalt cu Petrică Roman. Ce venise să ţină o prelegere în faţa bobocilor în calitate de fost absolvent, încă proaspăt, că se ţinea binişor de masă în timp ce vorbea.

4. Masteru’: primu’ somn bun după vacanţă. Intrasem la o specializare ce’mi era străină – Evaluarea societăţilor comerciale – din cadrul unei facultăţi implicate recent in ditai scandalu’ mediatic. Habar n’aveam cu ce se mănâncă, cum se mănâncă şi când, da’ ştiam cum se doarme…dumnezeieşte! Avea un grai ăla de ne făcu spiciu’ de iniţiere, să’i trăiască, de mă simţeam ca în braţele lu’ bunicu’ când îmi spunea poveşti. Dacă bunicu’ mi’ar fi spus poveşti!

Cam atât despre prima zi de şcoală şi semnificaţia ei pentru mine.

Pies: după cum aţi observat, am început să folosesc diacriticele!