aminteşte’ţi bă!

De data asta o leapşă ce mă încălzeşte la pipotă şi’mi induce o stare de visare, melancolie plăcută, de sărbători (nu că n’aş petrece şi sărbători)…de la Croco. Tre să scriu despre ultima/ultimele întâmplări petrecute care mi’au adus aminte de ceva drag sau plăcut din viaţa mea. Şi’ncepe cam aşa:

Acum vro 2 seri, blocat în trafic pe la Romană. Ascultam Star FM şi începe „O lume minunată” a lu’ Mihai Constantinescu. Ş’atunci m’a lovit. Prima oară parasolaru’ de la şofer care căzuse din agăţătoare direct în creştetu’ meu. A doua oară volanu’, că ridicai capu’ brusc să văd ce mă pălise. A treia oară amintirea…vatei de zahăr pe băţ (Ada, să ştii că am căutat cu dexu’ :P) din Orăşelu’ Copiilor. Şi anume: ţinut de stânga de mama, de dreapta de tata…ţopăind când în colo, când dincolo. „Mami…ute aia…tati, ute aia…Coticăăăăă, ute aia!”. Ai mei părinţi, tineri atunci, de abia mă putea ţine deşi io eram o mână de om, o mogâldeaţă. 3-4 ani maxim, blond (daaaa, blond), creţ (tot acolo unde eram şi blond, că mai jos…lipsă…tot de păr), mic de statură şi vro 10 kile (maxim). Şi o văd. Întâi în mâna unui alt copil, apoi în mâna altuia…la care mă reped hotărât să’i subtilizez vata de zahăr din mână. Subtilizez în sensu’ de tras puternic de ea şi de păru’ aluia/ăleia să’i deie drumu’. Da’ mă opreşte taică’miu spunându’mi că’mi cumpără şi mie. După ce el şi maică’mea mă vor încinge un pic.

Şi după 5 minute, Sângerică cel viking (războinic blond) se trezeşte în faţă cu o mare vată de zahăr! Mai mare ca mine. Am mâncat ce am mâncat din ea şi la un moment dat văd mâna lu’ taică’miu cum coboară pe furiş către moţu’ vatei şi rupe din el. Încremenesc…mâna mai coboară o dată. În clipa aia am făcut ce trebuia. Am zbughit’o la fugă cu vata în mână. Mai exact în faţa ochilor că nu vedeam nimic altceva decât alb. Ş’apoi văd cenuşiu şi negru. Cenuşiu de la betonu’ de pe jos. Negru de la durere. Ş’am ajuns acasă fără vată (era aruncată deja), cu genunchii şi coatele julite…da’ mâncasem vată de zahăr în ziua aia şi băgasem în sperieţi un alt copil!

A doua amintire…azi dimineaţă la mine la bloc mirosea a iarnă. Se spălaseră vecinii, mă spălasem şi io…recunosc. Da’ mirosea a iarnă. Şi mi’am adus aminte de o seară de iarnă petrecută la săniuş. În Plumbuita. Plecasem cu colegii de pipi şi fotbal, toţi nu mai înalţi de un nămete, cu săniuţe după noi. Ţinând cont de statura mea şi de cea a săniuţei mele, putem spune că arătam ca un birjar pe lângă o sanie d’aia de iarnă. Numa’ că fără cai. Şi după îndelungi opinteli prin zăpadă, ajung şi io în parc. Băeţii erau obosiţi de atâta alergat şi bulgări încasaţi, io obosit de la tras. Aşa că mă aşez pe sanie şi’i provoc la o cursă pe derdeluş. Cum săniuţa mea era proaspăt lustruită de tata, capăt avans. Şi când ridic mâinile în semn de victorie deasupra capului se întâmplă beleaua.

O parte din băeţeii de la bloc, se jucau de’a v’aţi ascunselea prin zăpadă. Unii erau ascunşi prin copaci, alţii pe după copaci…şi unu’, care avea limbrici, se îngropase în zăpadă. Pe traseu’ meu. Ş’a ieşit când io eram în apropiere. A ieşit doar cu căpăţâna. Nu l’am putut evita. Rezultate: el s’a ales cu capu’ spart într’un colţ iar io am făcut primul meu sprint când am fugit de mumă’sa mare care mă ameninţa cu toţi necuraţii şi diavolii existenţi şi închipuiţi. Ajuns acasă, am adoptat o figură angelică ş’am fost troznit de mirosu’ de tort de mere făcut de mama. Am cerut, mi s’a dat şi când înfulecam io fericit, sună cineva la uşă. Tortu’ rămase blocat în gât, linguriţa din mână căzu pe jos, ochii se dilatară, obrajiorii se făcură roşii…ş’auzii: „I’am adus sania, că a uitat’o în parc!”. Şi imediat după:”Unde vă e copilu’? Ce comportament de derbedeu e ăsta? Ia uitaţi ce i’a făcut lu’ Vlăduţ al meu!”. Vlăduţ era în continuare cu capu’ spart…nu mai plângea că de la frigu’ de afară amorţise. Iar bunica lui nu l’a dus la spital.

A fost ultima oară când l’am văzut pe Vlăduţ. Acum e în locuri mai bune. Mult mai bune. E fericit, acolo sus unde e… prin Suedia. Dacă ştiam că lovindu’te o sanie ajungi în Suedia…mă feream de restu’ de 999 care m’au lovit…căcat!

Leapşa asta o dau mai departe..către dom Lucian, Jasmin, Cocoană (io împart cu tine, vezi?!), Semy, Alina şi Erminuşei (că tot a tras chiulu’).

Ploua…

Ploua…atat de marunt, atat de des
Ploua…pas dupa pas, in mers
Ploua…pe strazi intunecate
Ploua…pe fete ascunse’n noapte
Ploua…sunt ud pana la piele, mi’e frig
Ploua…alerg nebun, geaca o deschid
Ploua…incep sa rad, sa gust picaturile
Ploua…uit de febra, de agonie, de frica
Ploua…primesc bucuros sarutarile
Norilor pe frunte si cant…
Ploua…degeaba tuna
Ploua…in mintea mea oda bucuriei rasuna
Ploua…versuri si idei sunt incalcite
Ploua…ganduri, niciodata atat de fericite
Ploua…siroaiele imi curg pe fata
Ploua…fiecare picatura aduce un plus de viata
Ploua…fulgere brazdeaza cerul cu duiumul
Ploua…lumina lor imi arata drumul
Ploua…felinare stinse, usi inchise
Ploua…latraturi rebele, voci prinse
Ploua…toate’s ude si totusi aprinse
Ploua…topai stingher, imi sterg ochii, zambesc
Ploua…rauri pe strazi ce nu ma opresc
Ploua…atat de frumos si atat de tare
Ploua…deschid palma sa prind o picatura mai mare
Ploua…ud pana la piele, razand
„Sunt nebun,” ma’ntreb in gand
„Daca merg cantand cand…
Ploua…”

eu, din nou

Azi, dupa mult timp, m’am simtit din nou bine, fericit. Nu a fost si nu este genul ala de fericire pe care il incercam toti cand ceva ne iese bine, cand ni se confirma asteptarile…ci o fericire ce venea din interior, o liniste sufleteasca ce mi’a lipsit enorm de mult.

A fost prima oara dupa cativa ani, cand am putut sa rad in timp ce ma uitam la cerul innorat si la ploaia sacaitoare ce cadea. Doamne, si ce bine m’am simtit! Vreme de cativa ani am fost un alt om…tot eu, dar schimbat: parca cu mai multe griji, suparari, nervi, temeri, etc. Dar azi, am fost eu, cel care radea din orice si la orice, care era in stare sa ridice moralul oamenilor, cel care era capabil sa glumeasca si in situatiile de criza.

Nu stiu, poate pentru ca a lipsit si factorul de stres azi, dar cert e ca mi’am simtit sufletul usor si linistit. O adevarata usurare! Nu zic ca de acum inainte voi fi ca azi, in orice moment al vietii, dar ma voi stradui sa fiu eu…mereu. Si atunci cand voi mai avea probleme, voi reveni asupra acestor randuri, le voi citi, rumega…voi ridica fruntea si voi rade. Din nou.

Cu alte cuvinte…acum pot sa fiu eu si „c’o mana tin luna, cu alta pamantu'”…vorba lor.

Si in incheiere, o piesa ce reprezinta ceea ce simt eu acum…Cine canta? Ei. Cei care stiu vor recunoaste, cei care nu stiu vor afla… Mai multe detalii…mai tarziu.

Pace!