senior Sângerică

Ola..atât ştiu în spaniolă. V’am cam lăsat de izbelişte în ultimu’ timp pentru că, deşi aveam materiale de stofă şi de scris, am decis să revin în forţă. De la Barcelona. Unde din săr am devenit senior. Pentru câteva zile – pentru mine şi pentru o eternitate – pentru catalani. Da’ să vă povestesc ce minunăţii văzui, ce peripeţii mi se întâmplară, ce bucurii îmi încântară sufletu’ şi câte şi mai câte. Da? Nu vă voi plictisi cu latura turistică a Barcelonei, toţi aţi auzit legende şi poveşti. Acum veţi auzi adevăru’…cică.

După zboru’ cu probleme avut (avion întors la Bucureşti – motiv depresurizare), am pus picioru’ pe pământ spaniol cu emoţii. Am luat taxiu’ ş’am mers la hotel, descoperind ceva foarte interesant: comuniştii ştiu spaniolă. Spaniolă bine. Ajunşi la hotel pe la 5 seara, ne lovi o foame de începusem să salivăm pe recepţia hotelului. Aşa că ne aruncăm bagajele în cameră, io – de când cu sala – l’am aruncat de pe trotuar. Noroc că era geamu’ deschis la etaju’ 5, c’altfel făceam o boacănă. Şi plec cu cei 3 din 15 la masă. Ş’intrăm în primu’ restaurant şi cum nici măcar comuniştii nu ştiu spaniolă de masă, mimăm. Prima oară de după bar, iese un spaniol ce se uita la noi. Când începem mima, iese şi o femeie. Noi mimam în continuare când întelegem din privirile şi potopu’ de cuvinte ce se revărsa asupra noastră să termine ăla cu ochelari cu mângâierile. Păi dacă mă mânca, ce era să fac?

Şi după încă 4 restaurante, ne dumirim că primii la care am fost n’au răspândit vorba că vine un grup de 4 cu un ochelarist mângâitor, şi d’asta ne refuză toţi. Ci, restaurantele se deschid de la ora 9. Cu mâncare gătită. Că snacks poţi mânca liniştit. Şi mai aflăm că pe faleză, îs restaurante cu mâncare gătită deschisă. Ş’o luăm la pas către faleză, da’ ne oprim la o şaormărie. Şi vro 3 beri. Bun tot. De la indieni. Bun tot. După care plecăm ghiftuiţi din şaormărie şi vedem la 20m de noi faleza şi restaurantele. Da’ eram sătui. Făcurăm poze la mare, am alergat precum David Hasselhoff pe plajă ş’am plecat către Sagrada Familia. Am făcut poze ş’am intrat într’o tavernă de lângă. Şi dupa 3-4 beria am ajuns să ne reproşăm chestii vechi, de prin liceu – că ei au fost colegi cu mine -, da’ ne’am împăcat. Maturi estem, beţi eram.

Ziua următoare fu dedicată plimbărilor şi cumpărăturilor. Astfel, am ajuns la Camp Nou unde am cumpărat 4 bilete la meciu’ Barca – Valencia. Pe urmă după o raită prin FCBotiga am plecat către Monjtuic. La teleferic.

– Băăă, mie mi’e foame…şi mă şi piş pe mine….urlam io după cei 3, Vali, El Comunisto şi Rafael. Ăştia nimic…mergem sus la castel. Mâncăm acolo. Luăm terefericu’ şi când color, ce să vezi. 2 tipe lângă noi. Specie: un mistreţ ş’o girafă. Şi începe Rafael:

– Spic ingliş?

– A lităl…

– Uer ar iu from?

– Frens… a se înţelege Franţa.

Ş’acum se trezeşte el Comunisto:

–  Dan chel par du Frans?

– La zon parizien…

– Parii… a se citi Paris.

– Ui…e vu?

– Dan la Rumanii…tot comunistu’.

– A!… ziseră animelele ş’întoarseră capetele. Ne’am mai ţinut după ele pe la castel da’ le pierdurăm prin cotloane. Le’am văzut mai târziu, când noi hămesiţi găsirăm o rulotă unde serveau senvişuri. Ele veneau, tot hămesite probabil, da’ când văzură vânătorii din noi, făcură cale’ntoarsă. Iar noi…

– Bă…data viitoare zicem că suntem din altă ţară. Serbia, Rusia…Bulgaria…

– Du’te bă cu Bulgaria ta d’aci…comunistu’ poa să treacă drept bulgar…nu’i vezi ceafa? Da’ noi?

De la castel ne’am dat jos cu telefericu’ fără animale ş’am purces spre stadionu’ olimpic, unde joacă Espanyol. N’am găsit nimic, am fost înjurat de cei 3 că i’am luat pe jos, da’ când comunistu’ ne scoase la fântâna cântăreaţă am amuţit cu toţii. Nu cânta fântâna, ci unu’ la chitară. Atât de fain, bă da’ atât de fain că lu’ Rafael îi miji o lacrimă în colţu’ ochiului drept. 5 minute a stat nemişcat. Şi lacrima aia a tot curs până când a simţit el că e ceva umed pe la buric ş’a sărit de pe trepte. Da’ când a început şou’….

– Bă cât de fain…ă e asiatica asta din dreapta mea… şoptii io.

– Bă…e frumoasă, mă.

– Da…e, e…şi ce zâmbet frumos are. A, ia uite…a început şi fântâna. Ce frumos face asiatica asta cu buzele…uite, şi dă şi din alea de sus!

După fântâni, ne’am retras la un restaurant pescăresc pe faleză, unde am degustat cu plăcere un vin alb, spaniol. Şi nişte fructe de mare. Şi 3 sălăţi, Vali. Că nu dorea să dea în diaree de la fructele de mare combinate cu vin.

Următoarea zi, cea mai faină în opinia Sângericosului, fu cea cu vizita la Montserrat şi marele meci. La Montserrat am ajuns cu trenu’ luat din Placa d’Espanya. Şi l’am luat, optând pentru transfer la mânăstire. Unii cu telefericu’, alţii pentru contract pe 4 ani. Mai puteam alege si cremaliera. Da’ am zis că suntem bărbaţi. Ş’apoi am regretat. Din staţie se urca la Montserrat pe un cablu ce nu avea decât 2 piloni de susţinere. Ambii sus, la destinaţie. Şi ne’am urcat tremurând în cămăruţa ce ne transporta şi am ajuns teferi la destinaţie mulţumind Celui de Sus pentru mila arătată. Am vizitat catedrala, ce adăposteşte una din puţinele Madone negre din lume şi Sfântu’ Graal, conform catalanilor. Am mâncat ceva, am băut o bere buuuuuuuunăăăăăă…dupăa care ne’am dat seama că e fără alcool şi n’am mai băut. Ş’apoi am purces către meci…

Ş’acolo, nu aveam loc lângă cei 3. Nici unu’ nu era lângă un cunoscut. Io am nimerit în mijlocu’ unui grup de vro 10 persoane, 40-50 de ani. Toţi socios. Unu’ din ei cu nepoata. Prima şi singura spanioloaică drăguţă. Şi începe publicu’ să cânte imnu’ Barcelonei, imn afişat pe ecrane. Cântam şi io. Până i’am văzut p’ăştia din juru’ meu uitându’se la mine lung. Inclusiv spanioloaica, cu ochii ei negri şi sprâncenele ei ridicate de nervi şi uimire. Am tăcut, am zâmbit ş’am început să fluier. La un moment dat, îmi iau inima în dinţi şi’l întreb pe cel ce vorbea mai mult cu fata ceva despre meci. Impecabil în spaniolă. Impecabil că aveam nişte adidaşi noi în picioare şi tricou de la Barca cu Messi. Şi mi se răspunde…în catalană. Dintr’o dată ochii îmi devin blajini şi iau o privire de om pierdut. Individu’, se uită calm la mine, le zice ceva ălorlalţi şi se întorc toţi către mine. Inclusiv spanioloaica. Şi de data asta mi se vorbeşte în spaniolă. Din 50 de cuvinte, am priceput 10. Ş’apoi iar am vorbit io. Ei se uitau…iar când a venit întrebarea de unde’s io şi le’am zis că din România…au început să vorbească şi au uitat să se mai oprească. Hagi, Popescu…cupa campionilor cu st0ia. Io le’am zis că’s dinamovist, ei m’au felicitat! Ne’am despărţit prieteni. Doar Barca a batut cu 3-0. 3 goluri Messi. Ăl de pe tricou’ meu.

După meci, furăm pe La Rambla unde ne’am oprit la un restaurant să mâncăm şi să bem. Bere şi sangria. Sangria pentru Vali. Şi în timp ce ne desfătam, vedem cum la o masă vecină, 2 fete, se străduiau din răsputeri să îşi facă poze. Rafael, gentilom cum e el când nu joacă fotbal, se oferă să le ajute. Să se pozeze. După care:

–  Spic ingliş?

– Ies…un poco…lităl…

– Mai neim iz Rafael…iors?

Nu mai ţin minte ce ziceau…

– Uer ar iu from? întrebă Rafael…

– Italii… a se citi Italia. End iu?

Şi se făcu linişte. Toţi 4 revedeam scena cu animalele din teleferic. Ş’atunci începu brainstormingu’:

Vali: – Rusia…zi Rusia…

Io: – Serbia…zi Serbia…

Comunistu’ nu zicea nimic, doar se spusese mama Rusia. Ş’atunci Rafael alese cu inima…lu’ frac’su’.

– Raşia… a se citi Rusia. End mai neim iz Rafael.

– Ma che cosa Raşia?

– Raşia…end mai neim iz Rafael.

– Raşia? Aaaa…Rusia.

– Si Rusia! End mai neim iz Rafael.

După care am ajuns în cameră…cu bere, cumpărată de la omu’ mituit de la recepţie. Că duminica, de la ora 12 noaptea, spaniolii nu mai au voie să vândă bere. Şi ieri am prins avionu’ pe ultima sută de metri…de fapt chiar când se pregăteau să închidă uşa de la terminal.

Acu, scurte concluzii:

a. Barcelona e faină rău…da’ dacă nu ne rătăceam prin ea de 2 ori, ar fi fost perfectă.

b. vântu’ care bătea mi’a uscat buzele…inclusiv aia cu brrrrrrrrrrrruuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!

c. berea e bună…mai ales San Miguel cu lămâie servită în halbă îngheţată.

d. spaniolii îs oameni de treabă. se oferă să te ajute cum le ceri ajutoru’, iar dacă îi ajuţi te uită imediat. cum făcură cele 2 puştoaice de la metrou…

e. spaniolii nu stiu engleză. io nu ştiu spaniolă. d’asta mă mângâiam.

f. femeile îs urâte. ş’au mustaţă…

g. mâncarea e oki, având în vedere că nu am servit paella…

h. pe rambla îs femei uşoare. unele şi supraponderale. majoritatea negrese. unele atât de negrese că’ţi sug tot calciu’ din oase. sau te sperie.

i. tinerii şi adolescenţii spanioli nu ştiu să se îmbrace. toţi au blugii lăsaţi la genunchi, lanţuri cât mai groase şi freze cât mai inovatoare.

j. fanatismul dus la extrem duce la nebunie. şi tatuaje. cum avea individu’ pictat pe craniu culorile Barcei şi tatuaj mare pe gamba sigla Barcei. Avea şi el tricou cu Messi. Numa că al meu era mai fain. Plus că el era şi urât. Şi gagică’sa era urât.

k. fântâna cântăreaţă instigă oamenii la iubire. Precum cei 2 homalăi ce’şi lingeau unu’ altuia urechile şi buzele, sau precum cei 2 iubiţi ce se coţcăiau în iarbă lângă fântână.

l. dacă avionu’ tău are probleme şi tre să aterizeze de urgenţă, în nici un caz, da’ ÎN NICI UN CAZ, să nu faci glume cu şi de faţă cu pasageri speriaţi.

m. nu’ţi folosi cunoştinţele de geografie în discuţiile cu alte persoane din avion. Şi le vor însuşi!

n. vizitaţi Montserrat!

o. vizitaţi Barcelona!

Ş’acum câteva poze. O să mai pun de îndată ce fac rost de la senior el Comunisto.

luni, de uichend…

Vineri, la sala unde trag fiarele de mine,  au apărut feţe noi. 2. Piţipoance. Prima înaltă, blondă, pielea ei spuma laptelui. Cu un top minuscul pe ea şi nişte colanţi de’i citeai de pe buze bucuria de a călca pragu’ sălii de fitness şi de a fi privită de zeci de ochi de masculi plini de dorinţe. Iar când ne’a arătat şi tatuaju’ de pe şale situat deasupra văii ce’i desparte bucile, am oftat toţi. Mai cu seamă io. Că tatuaju’ ei semăna izbitor cu sigla lu’ Batman, idolu’ copilăriei mele. M’am gândit că ori e iubita lu’ Batman şi îl îndrumă către peşteră. Ori, îi ademeneşte pe băeţii răi ca să i’o dea la Batman..ăăă, peşteră, scuze.

A doa, prietena ei, era minionă, brunetă. Îmbrăcată în negru. C’o piele arsă la solar că atunci când s’a pus pe băncuţă să facă exerciţii pentru gambe şi fesieri, a dispărut brusc din faţa noastră. Jurai că e Frodo cu inelu’ magic al puterii. Da’ ceva o dădea de gol. Cei 2 cercei de aur masivi…cerceii, nu auru’. Care parcă pluteau în aer deasupra băncuţei.

Da’ erau bune…ce mai. Ne’am hlizit noi băeţii, ne’am chiombit la ele, am tras fiecare mai cu spor…fără rezultat. Tot egal s’a terminat.

Apoi, sâmbătă, am reluat distracţia numită fotbal. În sală. Şi după 10 minute de încălzire şi 15 de joc am comis’o. La una din porţi, întâmplător a mea, parchetu’ era ud. Şi io, fugind disperat spre poarta mea, nu să dau vrun tontogol ca Bănel, ci să scap echipa de înfrângere am alunecat pe partea udă. Şi din alunecarea asta am prins o acceleraţie fenomenală ce n’a mai ţinut cont de forţa de frecare dintre restu’ corpului meu şi parchet, ş’am intrat în poartă.

Acum, porţile de handbal îs foarte bune. Ţepene. Cu bare metalice. Tari. Care nu’s circulare. Adică au colţuri. Tari. Şi’ntr’un colţ m’am oprit. Cu tibia. Am văzut negru în faţa ochilor. Am crezut că de la parchet, da’ parchetu’ era verde. Aşa că m’am gândit că e de la durerea cruntă din tibie. Adunându’mă de jos, am constatat că şi tibia mea e tare, numa că nu la fel de tare ca bara. Dovadă tăietura pe care o am. Da’ am strâns din dinţi ca un luptător, am continuat joaca şi după ceva timp iarăşi io, martir, să salvez echipa, recepţionez un şut violent (cu mingea, nu şut în cur sau coaie) la milimetri de bubă. Şi în timp ce stăteam pe jos, văitându’mă amarnic, mă gândeam că o bară de metal nu m’a răpus şi totuşi, o beşică de cauciuc îmbrăcată în piele m’a dovedit. Crudă mai e viaţa.

V’am zic că tăietura fu adâncă şi că’ntro oră aveam o gambă de culturist? Doar dreapta din fericire.

Sângerică şi fotbalul

Nu am întâlnit încă o persoană mai ghinionistă decât mine cand vine vorba de fotbal. Cu toate că îmi place fenomenu’ fotbal, că sunt un microbist – nu chiar atât de înrăit – parcă îs blestemat de fiecare dată când joc fotbal. De ce? Păi am mai multe accidentări la activ decât oricine. Meciurile din care am ieşit teafăr pot fi numărate pe degetele de la mâna stângă a unui ciung de ambele braţe. Acum, vă voi plictisi, cu o scurtă trecere în revistă a accidentelor – cele pe care mi le amintesc…

Pe la 3 ani, când stăteam în Ferentari, aveam lângă bloc un părculeţ cu 2 terenuri de fotbal. Unu’ mic pentru mucoşi, altu’ mai mare pentru ăia mai buni. Şi în fiecare duminică se juca fotbal. Adică jucau ăia buni, printre care şi taică’miu. Nu că el ar fi fost mare sculă de fotbalist, da’ era in floarea vârstei atunci şi n’avea burtă. Şi iată că într’o duminică d’asta eram şi io prin părculeţ cu gaşca mea, toţi cu biberoanele în buzunăraşu’ de la spatele pantalonilor, cu băscuţele cu 2 elici în vârfu’ căpşorului şi ne uitam la ăia buni şi la taică’miu cum joacă fotbal. „Ba tati meu e mai bun…”, „Ba al meu…”, „Ba al meu”…şi echipa lu’ taică’miu – surpriză – ia bătaie. Cine ar fi crezut una ca asta? Eh şi Sângerică d’o şchioapă vede lucru’ ăsta că el de mic era înzestrat cu ochi de uliu şi se repede în viteză, atât cât îi permiteau scutecele şi biberonu’ de la spate, spre teren ca să ajungă în braţele lu’ tăticu’. Şi aleargă şi aleargă si la un moment dat aude: „Bă copile dă’te…”. Ş’atunci nu mai vede nimic decât nişte pete pentagonale (a aflat el când a mai crescut că aşa se numesc) negre şi albe ce se învârteau cu viteză spre feţişoara lui de copil nevinovat. Şi pe urmă n’a mai văzut nimic. De abia după câteva minute bune, palme şi sudalme începu să vadă ceva forme ce roiau prin juru’ lui.

Crescând el şi devenind un virtuos al fotbalului (sic!) şi mutându’se totodată în cartieru’ din care încă n’a plecat, Sângerică a devenit unu’ din cei mai buni jucători de fotbal din faţa blocului. Adică în faţa scării, că de se ducea la bătătoarele ce ţineau rol de porţi era depăşit complet de situaţie. Da’ iată că într’o zi soarele străluceşte mai tare, păsărelele cântă mai cu foc şi Sângerică joacă la bătătoare din ce în ce mai bine. Până când…scapă singur cu poarta adversă, goală (s’a simţit un pic cam ruşinat) în faţă. Driblase tot până atunci. Şi era la 1m de poartă, goală după cum am mai zis. Închide ochii şi trage – se vedea purtat pe braţe de colegii de joacă, dus în staţie la 101 să bea tec rece şi răcoritor cu gust de mango că ăla îi plăcea – şi aude urlete…Deschide ochii şi mai apucă să vadă mingea în aer, cum pluteşte ea frumos aşa peste bara transversală – scurtă pauză pentru fete: transversala e bara de metal ce este perpendiculară pe cele 2 bare laterale. Revenim – şi este aut! A văzut negru în faţa ochilor de nervi şi ruşine (atât de la ratare cât şi de la goliciunea porţii), da’ pe urmă a văzut negru în faţa ochilor când pumnii colegilor de echipă au tăbărât pe el.

Au mai trecut câteva ierni şi primăveri, mustaţa îi mijise un pic şi el juca fotbal în continuare. În faţa blocului, printre ruinele lăsate de cei de la canalizare. Şi mingea vine către el, lejer, uşor. Trage aer în piept, îşi ia avânt hotărât să tragă cât poate el de tare. Şi trage, lovind cu o forţă inimaginabilă un bolovan! Piciorul cedează, gura se deschide şi slobozeşte un urlet înfiorător. A mai slobozit unu’ la spital când i s’a spus că are piciorul rupt şi s’a trezit cu gips până sub bucă.

În fine, mai trec câţiva ani, ajungând acum la frumoasa vârstă de dooji de ani. Ultimu’ examen din sesiunea de vară, luat cu brio, şi graţie acestui lucru Sângerică trece în anu’ 3 de facultate. Ajunge acasă şi îşi vede amicii ieşind la fotbal. După bătut obrazu’ serios, obţine o amânare a jocului cu juma de oră. Suficient să ajungă în piaţă să’şi ia teneşi chinezeşti şi să se schimbe pentru meci. În 15 minute era gata echipat. În 30 de minute era lat. Sărise la cap cu unu’ de doo ori cât el şi cazuse pe mâna stângă – entorsă. După alte 20 de minute, era iarăşi lat – infecţie la palma dreaptă cauzată de o o zgâriere profunda. Operat de urgenţă la spital, ambele mâini in gips pentru 4 săptămâni.

Acum 7 luni, la fotbal duminical, articulaţia şi muşchii pumnului drept distruşi. Faşă elastică pentru 8 săptămâni. Durerile nu au trecut nici acum.

Acum vro 3 luni, întindere la gât. Tot de la fotbal.

Ce am urmărit spunându’vă acestea: nu să mă plâng sau să vă înduioşez, ci să vă spun că aseară am păţit’o din nou. Am nimerit din nou în poartă, a tras un meltean, am băgat mâna să resping şi…degetu’ mare de la mâna stângă arată ca un cep de la butoaiele de 40 de vedre ale lu’ mămăiţa.

Cred că mă las de fotbal…oricum, nu prea curând. Că dacă îmi voi agăţa ghetele în cui cine vă va mai povesti vouă câte ceva despre fotbal?

cat noroc dom’le

Cum poti sa faci intindere la gat? Mai exact intindere la muschii de la „ceafa”…simplu:

1. joci fotbal 2 ore

2. reguli fotbal 1: nu se da gol decat cu capul

3. reguli fotbal 2: nu se apara cu mana

4. porti prenumele meu, Emil….

Si uite asa, de ieri m’a luat o intindere de ma misc ca Robocop. Ma intorc cu tot corpul, nu pot sa’mi aplec capul (in fata nimanui…cat de mandru am devenit!), urlu de durere la fiecare miscare, nu pot sa stau intins in pat iar daca stau normal, pe scaun – ca acum, simt ca imi cedeaza gatul.

Ma tratez cu…masaje. Ce nasol! 😆

Maine o sa fie chinu’ de pe lume: plec la Timisoara, cu partidu’. O sa conduc…sper sa ma descurc bine. Da’ ma apuca durerile doar cand imi vine in minte drumu’ de pe valea Oltului…

In fine…o sa ajung pt prima oara in Timisoara. Ne scriem cu bine de acolo…eu si intinderea mea. Si cand ma gandesc ca tocmai ce mana dreapta isi revenise si eram fericit!

Pana atunci: feriti-va de fotbal…distruge! Sau faceti o incalzire buna… 😆

pentru o noua atitudine a echipei nationale

Tocmai am vazut noul clip publicitar el echipei nationale a Romaniei, realizat cu sprijinul noului partener Ursus. O reclama ce m’a surprins, fiind foarte bine gandita si realizata, o reclama ce se apropie de mult mai celebrele reclame ale celor de la nike si adidas cu ronaldo, beckham, davids, cantona si restu’.

Tot ce pot sa zic acum e HAI ROMANIA!

Pace!