noi

De ceva timp, Sângerică, adică io, a început să meargă la sala de forţă. Să pună niţei muşchi peste oasele care de ani buni de zile îi definesc corpu’. Vorba mamei Sângericului, “tot o piele ş’un os” – multe fete fură fericite.

Aşadar, Sângerică merge la sală. Vorba aia din bătrâni:

Năltuţ, glumeţ uneori chiar frumuşel / Mândru şi subţirel ca un fir de pătrunjel / Sângerică îi mereu cel mai cel / C’are acum şi muşchii de oţel

Trag de toate aparatele, cu excepţia a 3 scripeţi care trag de mine de parcă ei ar dori să facă muşchi. Eh, cum vă spuneam, merg la sală, unde am avut ocazia să descopăr personaje noi şi variate. Da’ dintre toate, vro 4-5 ies în evidenţă ca o pată de muştar pe un tricou negru, ca un cheag de sânge în ochi, ca picăturile de câşmâţ la gura unei domnişoare.

Ş’am descoperit următorii indivizi:

1. Cocalarul de sală asortat

E genu’ de băet ce vine la sală doar în haine şi încălţări asortate. A nu se înţelege tricou alb – pantalon negru/albastru – adidaşi albi. Nu! Ci: tricou mulat negru cu carouri gri + şort gri cu carouri negre + adidaşi negri cu carouri gri. De 4 săptămâni de când a apărut prima oară în câmpu’ meu vizual, a venit numa aşa îmbrăcat.

2. Cocalarul de sală “gură-spartă”

E genu’ de cocalar ce vine la sală îmbrăcat în haine de oraş (blugi, cămeşă uneori, pantofi – iar uneori un trening de să moară lumea de ciudă), ce trage de fiare grele deşi posedă o burtă impunătoare. Tatuaju’ nu’i lipseşte de brand, ciunga nici ea. Poate fi recunoscut cel mai uşor: îi auzi vocea de la 500m de sală. El e cel ce strânge în juru’ lui o mulţime de admiratori, de regulă 3-4 aspiranţi, el spune bancurile, el râde, el înjură, el trage de fiare. Restu’? “Ce bă şi tu tragi? N’ai nevoie coaie, pula mea…5 kile cât ai tu…hăhăhăhăhăăăăă!”

De asemenea, tot el e cel care cum vede apărând prin sală o femelă nouă cu miros necunoscut lui, ce’şi mişcă agale bucile curului, se repede spre un aparat sau 2, depinde cum îi fug ochii, şi începe să tragă din ce în ce mai tare şi mai zgomotos. De regulă, se repede spre băncuţa de împins de la piept unde e în stare să’l împingă cu tot cu halteră pe cel ce lucrează în clipa aia, sau se repede spre bara de tracţiuni unde face 2 serii a câte 7-8 repetări cu capu’ spre tavan. Tavanu’ e fals. Plăcuţele se mişcă când el suflă din adâncu’ burţii. După ce face aceste exerciţii, îşi îndreaptă spatele, îşi suge burta şi se îndreaptă ţanţoş spre mândra nouă. Gealaţii îs la 2 paşi în urma lui, să’i sară în apărare dacă fata îi dă 2 replici peste bot. El glumeşte cu fata, gealaţii repetă gluma cu voce tare uitându’se prin sală să vadă dacă lumea pricepe cine e şefu’ lor.Până acum n’am înţeles mare lucru…

3. Cocalarul de sală branduit

Este cel ce vine la sală costumat după cum urmează: cei mai noi adidaşi Nike sau Puma – negri neapărat, panatalon negru lung/scurt Lacoste şi tricou negru şi mulat Cavalli sau D&G. De ce negru? Pentru că de regulă are o maaaare burtă. De ce mulat? Ca să se vadă în oglindă şi să fie mulţumit când după 2-3 minute de exerciţii vede cum un fir de transpiraţie i se prelinge în buric. Ş’atunci râde, e fericit!

 

Toţi 3 cocalarii au ceva în comun: cerceii cu pietre din urechi, lanţurile de aur ce merg puse la Fabiola mea acum pe timp de iarnă şi brătările cu care poţi zăvorî lejer porţile de acces în incinta sălii ca ei să nu mai intre.

 

Acum, să vorbim şi despre ele. Din păcate doar 2 categorii.

1. Piţipoanca de sală lucrată

Este cea care vine de mult timp la sală, n’are cur şi nici ţâţe da’ s’a ars cu vechii sălii – cocalarii de mai sus – şi care acum vine doar pentru întreţinere. Strânge bani ca să şi’o plătească. Sau caută sponsor pentru o lună, două.

2. Piţipoanca de sală bezmetică

Este “sora” mai mică a piţipoancei lucrate. De la 2 ani a visat să ajungă ca sora ei mai mare, astfel că la 3 ani a venit prima oară la sală. Ş’a rămas la aceeaşi înălţime. Vine mereu cu aceeaşi îmbrăcăminte: pamperşi şi maio. Râde la toţi, glumeşte cu toţi, face pe firava şi femeia fatală în acelaşi timp: “Ufff, mă ajuţi şi pe mine să fac abdomene, teee roooggg?” iar după 20 de secunde “te mai uiţi mult la ţâţele mele?” şi primeşte şi răspunsu’ “care ţâţe?”. Din  păcate pentru ea, nu este în topul preferinţelor băeţilor de sală, nici măcar în topu’ cocalarilor (nu e nici în topu’ lăbii) aşa că mereu pleacă supărată de la sală târându’şi pamperşii după ea, promiţându’şi că data viitoare…

 

Cam atât…

 

notă către mine

În primu’ rând io îmi dau nota 9,95 (mi’aş da 10 – zece -, da’ nici măcar io nu’s perfect).

În al doilea rând, îs român. Poate dacă eram altă naţie, luam o notă mai mică. Să zicem că aş fi fost englez. Nu mi’aş fi dat decât, poate – poate, un 7,5. Că aş fi stat prin casă în papuci pufoşi şi grena, cu un halat grena, un pantalon gri, o cămeşă albă şi c’o mână în buzunar. Cealaltă ar fi fost prinsă cu pipa. Mâna din buzunar ar fi apucat din când în când uşor paharu’ de scotch din care aş fi sorbit puţin câte puţin ş’apoi mi’aş fi lins buzele cu nesaţ gândindu’mă că tare bun e da’ pentru că’s un lord (în pula mea) doar îl sorb. Puţin câte puţin. Apoi împreună cu amicii mei, am fi jucat un snooker. Pufăind toţi din pipe şi sorbind puţin câte puţin scotch. Am fi umplut încăperea de miros de tutun de pipă, glume cu Gion şi Merii, am fi vorbit doar cu Săr şi am fi râs puternic, că doar suntem lorzi (în pula mea).

Da’ pentru că’s român şi mi’s tare mândru de asta, am procedat altfel. N’am avut papuci grena, am avut nişte adidaşi mai mult negri decât albi, un pantalon de trening larg şi negru, ş’un tricou grena. Aveam şi hanorac, da’ mă încălzisem şi l’am aruncat pe undeva. Pe urmă, nu am pufăit pipă ci am tras din ţigare. Pe urmă iar, nu am sorbit scotch ci am degustat cu nesaţ: bere, ţuică de prune şi vin. Şi împreună cu beţivii mei amici am jucat biliard şi ping pong. Ping pong doar am mimat, că nu mai vedeam mingea. Biliard…parcă am jucat. Cine pierdea trebuia să bea. Şi mie mi’a plăcut să pierd.

Încăperea nu era plină de miros de tutun de pipă ci de miros de pastramă de oaie şi alte mirosuri eliberate pe cele 2 guri de aerisire din dotarea fiecăruia (excepţie Georgică_care mai dădea şi pe nas), glumele erau d’alea seci şi bazate pe înjurături – care o zicea mai cu patos era aclamat la scenă deschisă, paharul se golea într’un ritm ameţitor că la un moment dat am cedat. Şi ca o ultimă diferenţiere, ne spuneam toţi unu’ altuia bă pulă (în lordu’ meu). Fain.

Acum, nota către mine: bă Sângerică, de azi înainte nu mai ai voie să joci biliard, sau ce oi fi jucat tu cu beţivii ăia, pe băut ţuică pe nerăsuflate. Da’ dacă totuşi te mănâncă în dos să joci, apăi ori te retragi în glorie ori câştigi. Pastrama de oaie la grătar rulează grav de tot!!!

 

Piesă: La Mulţi Ani! toarşe Ghiţă. Aştept cu nerăbdare următorul congres.

Sângerică în delegaţii

Luni dimineaţă mânat de un simţământ puternic de iubire pentru partid am plecat la drum în campanie electorală prin Moldova. Pima oprire Focşani, a doua Bacău. Ajung în Bacău, găsesc cu nou’ gps din dotare hotelu’ unde trebuia a 2a zi să proslăvesc ideologia de partid şi înainte de a mă caza îs sunat de neşte unii amici că mai au un loc liber într’o pensiune şi pentru mine. Tăt în Bacău. Ş’am plecat cătri iei.

Pe drum, neştiind tainele Bacăului aşa de bine, pun gps-u’ in funcţiune şi mă iau după femeia ce vorbeşte. Ş’aud:

GPS’a: După 40m faceţi la dreapta…

Io: la-la-la-laaaa

GPS’a: După 30m faceţi la dreapta…(deja vedeam străduţa pe care trebuia să cârmesc)…faceţi la dreapta, faceţi la dreapta.

Şi fac…drum d’ăla de pământ. În curte la nişte neni ce încropeau un grătar. Ei, lasă grătaru’, se uită la mine şi i’am citit unuia dintre ei pe buze: Ăi Costel, dut’ di grabă şi ie furca şeia să videm şi’o vre omu’!

Aşa că…marşarier, ieşit din curte şi “Futu’ţi gâţii mătii cu cine ţi’a dat voce de mă bagi în belele!”

Faza 2. Ziua 2. În Piatra Neamţ, pe ceas de seară. Oraşu’ în cunosc binişor, da’ în clipa aia vorbeam la telefon şi am lăsat’o pe tanti să ma ghideze. Şi îmi zice să intru pe o stradă. Io, fiind băiet bine crescut, ştiu că nu e bine să te iei în gură cu cucoanele că nici dracu’ nu te mai scoate din gura lor. Aşa că dau din cap în semn de aprobare, zic cu juma de gură un “Da dragă!” şi mă iau după cele spuse de ea. Când să intru pe străduţă mai-mai să mă lovească unu’. Acum, el se oprise, lăsase geamu’ jos şi mă înjura. Io, eram la telefon în continuare cu şefu’ de partid. Tac, îl ocolesc şi îmi continui drumu’. Mă aşez pe banda 1, ca să merg prudent în timp ce vorbesc la telefon şi văd mirat că ăştia de pe sensu’ celălalt îmi dădeau flashuri. Mă Sângerică, ceva pute! şi când colo…intrasem pe sens unic. Din celălalt sens. Aplicat manevră de Bucureşti: întors cu tăiat calea şi iarăşi pomenii ceva de tanti aia din gps.

Faza 3. La o oră după faza 2. Pe drumu’ ce leagă Piatra de Roman. Depăşesc tot, tot. Eram primu’. Când mă loveşte. Ceaţa. La început subţirică, pe urmă densă. Nu vedeam la 2 metri în faţa maşinii. 20 la oră, singur pe drum şi o grămadă de rugăciuni în minte. Dintre care una mai puternică: Doamne, te rog io, să plouă, da’ să nu mai fie ceaţă!. După 15 minute ceaţa se termină ca prin minune şi începe o ploaie…da’ o ploaaaiiiieeee, bă da’ o ploaiiiieeeeeeeee! De ajunsesem să duc doru’ ceţii…şi mării, şi verii…

 

Hai că vă las…să vedem ce se mai întâmplă mâine pe drumu’ către casă! V’am pupat, uăi!

mâna şi somnu’

Noapte. El doarme liniştit. Visează că e în cel mai frumos loc cu putinţă, că e linişte, că are bere şi că poate să se băşească şi să râgâie fericit fără să’şi ceară scuze. Da’…începe să simtă ceva…deschide ochii şi…

O mână îl mângâie pe picioare şi îl strânge ferm de pulpe, un cap i se propteşte în spate şi simte prin maiou cum doo buze fierbinţi i se lipesc pe spate, între omoplaţi, într’un sărut pătimaş. Ş’atunci ia atitudine.

- Coaeee…ce pula mea!

- Mmmm…mormăie cel trezit din somn…ce dracu’ ai mă de zbieri?

- Ce pula mea…coaeee….mă pipăi şi mă pupi pe spate? Bine că nu mi’ai băgat şi o limbă în ureche!

- Când mă?

- Când măăă? Acum nici un minut! Te credeam om serios, cu prietenă…bag pula, mă culc pe jos…

- Stai mă, că am crezut că îs în pat cu ea…scuză’mă…

- Da’ crezi pe corpu’ tău coaee, nu pe al meu…te întorci cu spatele la mine şi te crezi cu ea! Iar io mă prefac că nu simt mişcările şi nu aud gâfâiturile…da’ nu pe corpu’ meu! Pula mea…

 

O întâmplare ficţionala sau fricţională…

invitaţie la pipi

Da, aţi citit bine. Este o invitaţie la pipi pe gardurile, pereţii casei în care locuiesc ţăranii ce’mi umplură maşina de boască, must şi alte mizerii azi noapte.

Maşina parcată frumos astfel încât să nu blocheze accesul oamenilor din casă la nici una din cele 2 porţi: pentru maşină şi ei, oameni – cică. Şi cum vă zisei…maşina plină de mizerie. Din gri cum e ea, azi dimineaţă era plină de o culoare mov. Lila ar zice romanticii, artiştii. Nu! Era un mov de tot căcatu’. Plin de seminţe de struguri, boabe stoarse şi chiar frunze de viţă-de-vie. Geamurile năclăite de abia răspundeau comenzilor, am stricat 2 cârpe ca să le curăţ cât de cât. Cât de cât să văd şi io prin ele.

După ce le’am şters în ploaie şi le făcui un inventar al fetişurilor mele cu ei şi neamurile lor, scuipai plin de scârbă spre casa lor, le’am mai urlat câte ceva de bine şi lor şi copilului lor, ăla cu probleme şi m’am urcat în maşină promiţându’le că diseară le umplu pereţii de pipi. Sau pişat, depinde cât de nervos voi fi. Iar dacă asta n’o să ţină, atunci trecem la mai mare. Treaba.

Aşadar, aştept sugestiile voastre despre lichide izvorâtoare de pipi, tehnici despre cum să ţin pipiu’ cât mai mult în mine fără să mă taie pişarea şi tehnici despre cum să le dărâm varu’, calciu’, tencuiala de pe pereţi – sau ce’or avea ei acolo – ca Fabiola să fie răzbunată!

cadouri

Oameni buni, s’a întors lumea cu susu’n jos. Nici n’am intrat bine în noiembrie şi am primit 2 cadouri. Păi bine bre, nu era decembrie luna cadourilor? Da’ cum calu’ de dar nu se caută la dinţi şi nici fata beată de la petrecere de aspect, nu’mi rămâne decât să vă mulţumesc din tot sufletu’.

Da’ cadou’ nu este pentru mine…ci pentru blogu’ meu. Pentru că se pare că îi face pe oameni să râdă şi le mai alungă ridurile de pe frunte mai eficient decât crema cu Quenzima Q10! Parol!

Şi astfel, premiile veniră din partea (alfabetic) Erminuşei şi Jasminei. Vă mulţumesc!

Şi iată cadourile:

Vă zisei că am 2…cadouri.

Şi cum tre să le acord (doar 1 că’s egoist) le pasez aşa: Raekăi pentru ca fuse primu’ blog de’l citii (dacă am scris greşit numele e vina ta că îl ai aşa), Divei (Alina o cheamă, da’ se alintă ea) pentru poze şi comentarii, Adelinei (ta-na-na-naaa) pentru povestirile ei, Cocoanei pentru paru’ ei, Crocodiţei că ea nu consumă doar serveşte şi Merilor pentru lumea plină de culori şi calm pe care ne’o zugrăvesc zi de zi.

Mulţam înc’o dată!

copilărie

Uichendu’ ăsta făcui o vizită copilăriei mele. Sau ea mie. Cert e că ne’am simţit amândoi bine…io cel puţin am fost foarte satisfăcut. Ea, nu ştiu…îs bărbat, ce pizda mă’sii.

Aşadar, am început de vineri seara, reuniune cu verii la o bere şi la un wii. Şi astfel, m’am prezentat la locu’ adunării cu consola în cârcă c’o aveam în rucsac şi cu vro 40 de jocuri la mine. Şi după o degustare de cico_ca în copilărie, cico pe bază de malţ şi hamei, plus nişte cico de prune, din Ardeal. D’ăla concentrat de te face să’ţi dai ochii peste cap de plăcere şi să bei 2 kile de apă plată ca să stingi focu’ zahăru’ rămas pe buze şi pe esofag.

Şi fiind noi plini de voioşie, am purces la conectarea tuturor cablurilor la TV, încărcarea telecomenzilor cu acumulatori şi joc. Am început cu box – lejer aşa – vro 2 ore în care am transpirat toate sucurile băute până atunci. După 2 ore de dat cu mâinile prin aer, şters TV-u’ cu câteva directe de dreapta şi un croşeu de stânga nu ne mai simţeam umerii, braţele şi spatele. Obosiţi de joaca asta, în care fiecare în locu’ adversarului din joc vedea cea mai antipatică persoană din viaţa lui până atunci (mamă mamă cât m’am răzbunat!) am trecut la jocuri mai uşoare…cu maşinuţe.

Am început cu unu’ prostuţ – jocu’, că noi depăşiserăm stadiul ăsta prin manifestări sufleteşti şi bahice – în care mi’am dovedit abilităţile de a nu rata nici un obstacol din cursă,… şi am continuat cu unu’ de profesionişti – că aşa se intitula jocu’ – unde am încercat toate maşinile, fiecare cum a vrut. Io, unu’, aş fi vrut pe bancheta din spate da’ în raza de acţiune a lentilelor mele nu se arăta nici o fumeie. Aşa că am continuat să visez.

Şi am condus noi, între ghilimele condus, circa juma de oră până când malţu’ prinse a se umfla în noi şi a ne da hameiu’ pe nas. Şi ne’am certat juma de oră că de ce ăla joacă cu maşina aia tare, că de ce ăla merge ca un bulangiu şi mă scoate de pe traseu şi tot aşa…că de ce ăla are maşina roz (p’asta n’am înţeles’o). Şi după ceartă am decis următoarele: jucăm toţi cu aceeaşi maşină – da’ cum majoritatea erau cu 2 locuri era cam greu să fim toţi la aceeaşi maşină. Ş’atunci o lumină ne’a luminat! Graţie becului economic din tavan am descoperit că putem juca multiplayer. Şi ce fericire a fost pe capu’ nostru, ce delir, ce au mai sărit capacele la bere de bucurie şi ce frumos spumegau băuturile în pahare. După această descoperire, am mai lămurit ceva: dacă unu’ conduce ca un bulangiu, să conducem toţi ca el. Nu era loc de bun simţ la mijloc! Şi l’am convins pe ăla cu maşină roz să renunţe la ea (n’am înţeles de ce, chiar arăta bine maşina)!

Şi am mai jucat încă_câteva ore bune descoperind că fiecare excelează la ceva: unii la proba de urină, unii la înjurături în trafic, alţii la derapaje necontrolate, alţii la capitolu’ romantism (5 minute a stat unu’ pe loc cu maşina că i se părea cel mai frumos peisaj din viaţa lui!). Iar după ce am terminat şi cu maşinile am zis să trecem la celălalt lucru la care se pricep cel mai bine bărbaţii. Da’ cum femei nu aveam, am decis să trecem la următorul lucru la care ne pricepem: fotbal. Am mai jucat niţel până când răpuşi de oboseală, stres, fluierăturile publicului, consumu’ de alcool – ce nu face casă bună cu sportu’ de performanţă – ne’am băgat la somn…pentru 2 ore.

Eh, şi mai pe seară, chinuit de o poftă de ceva dulce, văzui pe Frunza cum mânca gingaş un măr cu biscuiţi – suc de măr curgându’i pe barbă, firimituri de biscuiţi pe buze şi sprâncene – şi mi se făcu şi mie poftă de mere cu biscuiţi. Raşi. Mi’am preparat singur desertu’, am mai adăugat un ingredient secret: niscavai bucăţi de deşte şi niţel sânge. Rezultatu’? Extraordinar. Şi când mă gândesc că io am mâncat măr cu biscuiţi doar când am văzut’o pe Frunza. Astfel: când era ea mică 1-2 ani deşi până atunci nu mâncam nici în ruptu’ capului. Ş’acum. Ce fac gelozia şi nevoia de atenţie din mine…

Cam ăsta fu uichendu’ meu de copil…acum, că e luni, am revenit la stadiul de matur şi mă joc cu mailuri şi colete. Aş fi vrut să fie malţuri şi cotlete, da’ na! Voi făcurăţi recent ceva ca în copilărie?

bună de pus pe rană

- Frate, io ştiam că arăţi bine…da’ dacă ştiam şi că eşti aşa caterincă să mor de nu te scoteam la lăutari…

- Ceeeee? întrebă el cu ochii mari fixaţi asupra ei, făptura aceea minionă brunetă cu ochii negri. Cum adică la lăutari?

- Ooofff frate…la restaurantu’ ăla de la mine. Cântă unii aşa de bine de să moară duşmanii…Salam, Cercel, toţi frate…

El suspină, îşi întoarse capu’ spre geam şi privea pierdut afară sperând că poate vede pe cineva cunoscut şi scapă de ea. Şi când te gândeşti că e doar la prima întâlnire. Da, chiar la prima!

Ghinion, necaz şi prostie

O leapşă primită de la Raeka. Pare una interesantă aşa că mă decisei să o continui. Înainte de toate, pentru că mai mult ca sigur vor fi câteva voci care vor cere răspunsuri la întrebarea “De ce nu ai făcut şi leapşa Adei?”. Şi ca să răspund de pe acum, n’am răspuns pentru că io consider că în funcţie de împrejurări, dispoziţie, stare fizică pot face cam tot atâtea lucruri urâte cate aş putea zice acum că nu fac. Ştiţi voi cam la ce mă refer.

Aşadar, să începem.

Ghinionul – un lucru de care te loveşti involuntar, fără a deţine control asupra sa, la care cauţi soluţii pentru a-l depăşi. PS: Poate fi considerat ghinion şi necâştigul la Loto, dar acesta este un ghinion general al românilor, nu unul personal.

1. Dat mărunţi la cerşetori. Rămas fără bani de mâncare în ziua respectivă. Nici măcar de un covrig nu avui bănuţi. Portofelu’ cu restu’ banilor era acasă.

2. Alimentat Fabiola la OMV. Am vrut să fac plata cu cardu’, fiind ziua de salariu. Surprizăăăă…salariu’ nu intrase. Aşa că am lăsat talonu’ maşinii la benzinărie.

3. Am jucat şi io o singură dată la pariuri. D’estea cu fotbal, că fiind român mă pricep la toate. Şi am pus, ca să fiu sigur de succes, bănuţi pe echipele ce erau favorite certe. Nici un rezultat nu mi’a ieşit. De atunci tot fug de pariuri.

Prostia – lucruri făcute la repezeală, negândite, cu efecte negative asupra ta.

1. Acu’ vro 7 ani am lovit maşina lu’ tata. Io aveam permisu’ de vro 3 săptămâni aşa că vă daţi seama dramatism pe capu’ meu. Eh şi coborând io frumuşel din maşină să văd pagubele făcute, simt cum mă ia cu fiori pe şira spinării, că mă trec zeci de oceane pe frunte şi parcă’l vedeam pe tata cărându’mi vro 2-3 bătăi. Şi’n clipa aceea, cuprins de disperare futui un picior în uşa spate a maşinii, uşă pe care am izbutit s’o înfund. De ce e o realizare? Păi în perioada aia aveam 3 kile cu baxu’ de croasante în braţe. Ce s’a întâmplat după ce am stricat tăblăria uşii? Poliţistu’ mi’a ţinut o morală de juma de oră (foarte de treabă omu’) iar tata…nu s’a supărat că făcui accident, da’ şi când văzu uşa…

2. Pumnii daţi în tastatură şi calculator. Rezultat: peste 10 tastaturi rupte în 3 ani – din care unele scumpe, iar unele mai tari decât pumnii şi capu’ meu – şi carcasa de pc “remodelată”.

3. Cumpărarea maşinii (lu’ Gogu). Nu regret că am avut maşină, da’ acu’ – cu mintea de pe urmă, cum s’ar zice – dacă m’aş întoarce în timp nu m’aş lăsa să îmi iau maşină.

Necazul – poate fi numit şi ghinionul suprem. Sunt acele lucruri/fapte ce nu pot fi prevăzute sau prevenite, cu efecte grave asupra persoanei tale, ce pot să dăinuie mult timp după petrecerea lor.

1. Moartea dlui Georgescu, vecinu’ de palier ce m’a învăţat să scriu şi să citesc.

Şi cam atât la necazuri. Şi la leapşă.

Ca urmare, o pasez: Adei, Merilor (în caz că doresc), lu’ Gabi, Alinei, Erminuşei şi Crocodiţei (în schimbu’ cerealelor ). Şi restu’ pot s’o preia.

crucea de piatră

Caz real. Într-un sat din Bărăgan, acum pe picior de toamnă-iarnă. Personaje îs oameni simpli de la ţară, veniţi toţi de la munca_câmpului sau de la birt. Principalii îs un cuplu, el şi ea – le zicem Marin şi Veta – de vro 55 de ani fiecare şi un vecin – îi zicem Ion – de vro 49 de ani.

Şi iată cum începe.

Birtu’ de la intrarea în sat, pe ceas de seară. Soarele se culca încet p’o parte lăsând luna să îşi facă simţită prezenţa. Liniştea de peste zi caracteristică satului de bătrâni începea să se destrame o dată cu venirea oamenilor de la munci şi intrarea lor în micile birturi de pe marginea drumului. Peste tot clinchete de pahare, voci tari şi glume proaste. Totuşi în birtu’ nostru era linişte. Linişte pentru că cei 3 meseni, Marin cu Veta sa şi cu Ion, erau afumaţi bine de tot. Ei nu fuseseră la munci, fiecare având câte un motiv bun. Marin adoră să stea la poartă c’o cană de ţuică în mână ş’apoi să îşi viziteze via din pogoanele satului. Veta, săraca, e schiloadă şi în plus mai face curăţenie şi mâncare…printre gâturile de ţuică. Aceeaşi ţuică pe care o bea Marin…doar el! Iar Ion…Ion preferă să stea toată ziua în birt. Are 2 sau 3 copii, nici el nu ştie exact câţi, care în scurta lor viaţă de până acum i’au cam scos peri albi. Iar nevastă’sa…nici să n’audă de ea.

Eh şi cum stăteau ei cu ochii înroşiţi de alcool fixaţi la pahare, nescoţând nici un cuvânt aud, vocea lu’ Costel ce’l striga pe Marin. La poarta casei lu’ Marin.

- Marineee…bă Marine băăă…

- Ce parastasu’ mă’sii o vrea ăsta? zise Marin ridicându’se cu greu de la masă. Ce e bă? urlă el din gâtleju’ cel udat bine cu vodcă la jumate de 3 lei sticla.

- Bă Marine…unde eşti bă, ‘ânca’te’ar gaia să te mănânce! Aaa, bată’te să te bată. Bă Marine, am şi io nevoie de la tine de vro 5-6 kile de brânză, că îmi sunt nepoţii acia şi vor să cumpere niţică. Da’ am nevoie azi, mai încolo, pe la 8 aşa…că la 10 pleacă şi ei acasă.

- Bă…da…la 8…auzi…da’ aduci şi tu neşte vin d’al tău…

- Bă Marine…pă şi bani şi vin?

- Hai bă…’te drecu’ de zgârcit…tu’ţi rasa în cur, ai făcut 300 de vedre şi un kil nu dai şi tu…pupi pula brânză. Şi tu şi fie’ta…ai drecu’ zgârie-brânză.

- Ho bă că’ţi aduc…parastasu’ mă’tii…da’ nu mai zice de fie’mea…că iese rău pe urmă!

- Bă…îţi zic şi io acuma…nu te uita la mine că am băut un pic…da’ nici tu nu mai zici de mama, că săraca s’a chinuit mult să ma crească…

- Ştiu bă, cum s’o uit pe coana…doar e mătusă…ce drecu?

Îşi dau mâinile fericiţi şi fiecare pleacă în drumu’ lui: Costel să îşi anunţe fata iar Marin în casă să doarmă un pic. Intrat în casă se împiedică de prag, cade peste masă, se adună cu greu de pe jos înjurând’o pe Veta şi neamu’ ei de “ţărani proşti cu mâini de căcat” şi se întinde în patu’ din tindă.

La birt, văzând că Marin nu mai apare, Veta se decide să se ridice şi să plece acasă să’i încălzească mâncarea “criminalului ce mă bate de oricâte ori e beat”. Dădu să se ridice da’ alcoolu’ îi invinse picioarele şi fără ajutoru’ lu’ Ion nu ar fi reuşit. Aşa că sprijinită de Ion şi Ion sprijinit de ea, o luară către casă. Pe drum, tot spunându’i lu’ Ion câte pătimeşte ea, îi veni o idee.

- Mă Ioane…io vreau să i’o plătesc animalului…mă ajuţi?

- Fă…cum să te ajut? Ce vrei să’i faci lu’ nenicu?

- Hai mă…nu fi prost! Ajută’mă şi’ţi dau nişte vedre de vin ş’o gâscă. Zi…mă ajuţi?

- Te ajut fă…da’ ce vrei să faci?

- Las că vede el…când o fi.

Intraţi în casă îl auziră pe Marin sforăind ca şi când ar fi mânat porcii pe islaz şi atunci o lovi pe Veta…

- Bă Ioane…acum e momentu’. Hai la pat…

- Fă Veto…nu pot să’i fac asta lu’ nenicu’. Bagă’ţi fă minţile’n cap! Că acum îţi puşc 2 de dracu’ te ia!

- Bă da’ tu eşti prost…hai să mă ajuţi.

Şi luându’l cam cu forţa pe Ion îl duse la pat. Prin mintea lu’ Ion se perindau zeci de imagini, semne de întrebare cum de reuşise “schiloada asta să mă tragă la pat”, ce o să îi facă, cum şi cât…Îşi duse mâna la frunte, îşi trânti şapca de duşumea, îşi slăbi cureaua şi’şi lăsă pantalonii în vine…rămase doar în izmene cu ochii licărind de poftă la Veta…ş’o auzi…

- Ce dracu’ faci mă? Ce’ţi veni? Ţine’l de picere…vrei să ne joace pe amândoi?

Şi se conformă…cu pantalonii în vine îi ţinu’ picioarele apropiate lu’ Marin în timp ce Veta îi punea pantofii cei noi în tălpi. “Să se trezească nenicu’ acum, ne omoară pe amândoi. Da’ dau vina pe şchioapă, dă’o drecu!”. Se uită mai atent la Veta…acum îi lega picioarele lu’ Marin.

- Pune-i mâinile pe piept…aşa. Pune’i şi florile astea în mână. Aşa. Pune’i vata asta în gură…nu se îneacă mă mototolule! Uofff..cu cine semeni tu aşa moale mă? Aşa…acum adu crucea aia de o are el pregătită lângă casă. Pune’o acia lângă pat. Stai să aprind candela şi lumânările…aşaaa…acum să se trezească animalu’.

- Fă Veto….ce drecu’ faci tu fă? Că nenicu’ n’a murit…ce îţi veni fă…vrei să te ba…

- Marine…bă Marineeee…îs io Costel…am venit după brânză.

Iese Veta din casă la Costel şi după ce’şi dădu cu niţică apă pe faţă suspină adânc şi’l întâmpină pe om..

- Ce strigi mă aşa…vrei să’l tulburi…ooofff, Doamneeeee…Marineee…Doamneeee…

- Ce’ai fă? Ce s’a întâmplat?

- A murit Marin mă…în somn…Doamneeee…

- Dă’te fă…o împinse, o luă la fugă către casă intră şi’l văzu pe Marin întins în pat, cu vată în gură, mâinile pe piept, crucea lângă el şi candela aprinsă…căzu în genunchi…îşi scoase căciula, îşi dădu de 2-3 ori cu mâna nespălată peste păr…

- Marineeee…offf, bă Marine…verişoru’ meu, un’te duci tu băăăă…mă laşi singur acia…cu cine mai vorbesc io băăăă, ce veri şi rude mai am io băăăăăă…

După 2 minute de bocete, se întoarse sfios către Veta şi cu ochii în lacrimi îi zise:

- Auzi fă…da’ brânza pentru fie’mea a scos’o?

- Ce brânză mă…ţie ţi’e de brânză acum când omu’ meu e mort în casă?

În timpu’ ăsta se mai strânseră nişte vecini şi prinseră toţi a boci şi a aprinde lumânări pentru mort. Când…

- Bă…ce anafura şi grijania mamii voastre căutaţi voi la mine în casă bă. ‘tu’vă muma’n cur. Veto…ce caută ăştia fă? Iote…Costele, ce cauţi bă? Ce pizda mă’tii ţii ochii ăia beliţi la mine aşa bă? Şi ce drecu’ ai lumânări în mâini bă. Bă zgârcit eşti bă. Io’ţi zic vin şi tu…lua’o'aş pe fie’ta….Auzi bă…lumânări pentru brânză! Ptiu calicu’ drecu’….

Încheiere…după ce au aflat toţi păţania, s’au pus pe băute. Cu vinu’ lu’ Costel. După ce fiecare a plecat la casa lui şi Costel cu brânza la fi’sa, Veta se trezi într’o ploaie de pumni şi picioare. Puţin a lipsit ca în seara aia chiar să se ţină o lumânare aprinsă la capu’ patului pentru cineva…