mâna şi somnu’

Noapte. El doarme liniştit. Visează că e în cel mai frumos loc cu putinţă, că e linişte, că are bere şi că poate să se băşească şi să râgâie fericit fără să’şi ceară scuze. Da’…începe să simtă ceva…deschide ochii şi…

O mână îl mângâie pe picioare şi îl strânge ferm de pulpe, un cap i se propteşte în spate şi simte prin maiou cum doo buze fierbinţi i se lipesc pe spate, între omoplaţi, într’un sărut pătimaş. Ş’atunci ia atitudine.

- Coaeee…ce pula mea!

- Mmmm…mormăie cel trezit din somn…ce dracu’ ai mă de zbieri?

- Ce pula mea…coaeee….mă pipăi şi mă pupi pe spate? Bine că nu mi’ai băgat şi o limbă în ureche!

- Când mă?

- Când măăă? Acum nici un minut! Te credeam om serios, cu prietenă…bag pula, mă culc pe jos…

- Stai mă, că am crezut că îs în pat cu ea…scuză’mă…

- Da’ crezi pe corpu’ tău coaee, nu pe al meu…te întorci cu spatele la mine şi te crezi cu ea! Iar io mă prefac că nu simt mişcările şi nu aud gâfâiturile…da’ nu pe corpu’ meu! Pula mea…

 

O întâmplare ficţionala sau fricţională…

invitaţie la pipi

Da, aţi citit bine. Este o invitaţie la pipi pe gardurile, pereţii casei în care locuiesc ţăranii ce’mi umplură maşina de boască, must şi alte mizerii azi noapte.

Maşina parcată frumos astfel încât să nu blocheze accesul oamenilor din casă la nici una din cele 2 porţi: pentru maşină şi ei, oameni – cică. Şi cum vă zisei…maşina plină de mizerie. Din gri cum e ea, azi dimineaţă era plină de o culoare mov. Lila ar zice romanticii, artiştii. Nu! Era un mov de tot căcatu’. Plin de seminţe de struguri, boabe stoarse şi chiar frunze de viţă-de-vie. Geamurile năclăite de abia răspundeau comenzilor, am stricat 2 cârpe ca să le curăţ cât de cât. Cât de cât să văd şi io prin ele.

După ce le’am şters în ploaie şi le făcui un inventar al fetişurilor mele cu ei şi neamurile lor, scuipai plin de scârbă spre casa lor, le’am mai urlat câte ceva de bine şi lor şi copilului lor, ăla cu probleme şi m’am urcat în maşină promiţându’le că diseară le umplu pereţii de pipi. Sau pişat, depinde cât de nervos voi fi. Iar dacă asta n’o să ţină, atunci trecem la mai mare. Treaba.

Aşadar, aştept sugestiile voastre despre lichide izvorâtoare de pipi, tehnici despre cum să ţin pipiu’ cât mai mult în mine fără să mă taie pişarea şi tehnici despre cum să le dărâm varu’, calciu’, tencuiala de pe pereţi – sau ce’or avea ei acolo – ca Fabiola să fie răzbunată!

cadouri

Oameni buni, s’a întors lumea cu susu’n jos. Nici n’am intrat bine în noiembrie şi am primit 2 cadouri. Păi bine bre, nu era decembrie luna cadourilor? Da’ cum calu’ de dar nu se caută la dinţi şi nici fata beată de la petrecere de aspect, nu’mi rămâne decât să vă mulţumesc din tot sufletu’.

Da’ cadou’ nu este pentru mine…ci pentru blogu’ meu. Pentru că se pare că îi face pe oameni să râdă şi le mai alungă ridurile de pe frunte mai eficient decât crema cu Quenzima Q10! Parol!

Şi astfel, premiile veniră din partea (alfabetic) Erminuşei şi Jasminei. Vă mulţumesc!

Şi iată cadourile:

Vă zisei că am 2…cadouri.

Şi cum tre să le acord (doar 1 că’s egoist) le pasez aşa: Raekăi pentru ca fuse primu’ blog de’l citii (dacă am scris greşit numele e vina ta că îl ai aşa), Divei (Alina o cheamă, da’ se alintă ea) pentru poze şi comentarii, Adelinei (ta-na-na-naaa) pentru povestirile ei, Cocoanei pentru paru’ ei, Crocodiţei că ea nu consumă doar serveşte şi Merilor pentru lumea plină de culori şi calm pe care ne’o zugrăvesc zi de zi.

Mulţam înc’o dată!

copilărie

Uichendu’ ăsta făcui o vizită copilăriei mele. Sau ea mie. Cert e că ne’am simţit amândoi bine…io cel puţin am fost foarte satisfăcut. Ea, nu ştiu…îs bărbat, ce pizda mă’sii.

Aşadar, am început de vineri seara, reuniune cu verii la o bere şi la un wii. Şi astfel, m’am prezentat la locu’ adunării cu consola în cârcă c’o aveam în rucsac şi cu vro 40 de jocuri la mine. Şi după o degustare de cico_ca în copilărie, cico pe bază de malţ şi hamei, plus nişte cico de prune, din Ardeal. D’ăla concentrat de te face să’ţi dai ochii peste cap de plăcere şi să bei 2 kile de apă plată ca să stingi focu’ zahăru’ rămas pe buze şi pe esofag.

Şi fiind noi plini de voioşie, am purces la conectarea tuturor cablurilor la TV, încărcarea telecomenzilor cu acumulatori şi joc. Am început cu box – lejer aşa – vro 2 ore în care am transpirat toate sucurile băute până atunci. După 2 ore de dat cu mâinile prin aer, şters TV-u’ cu câteva directe de dreapta şi un croşeu de stânga nu ne mai simţeam umerii, braţele şi spatele. Obosiţi de joaca asta, în care fiecare în locu’ adversarului din joc vedea cea mai antipatică persoană din viaţa lui până atunci (mamă mamă cât m’am răzbunat!) am trecut la jocuri mai uşoare…cu maşinuţe.

Am început cu unu’ prostuţ – jocu’, că noi depăşiserăm stadiul ăsta prin manifestări sufleteşti şi bahice – în care mi’am dovedit abilităţile de a nu rata nici un obstacol din cursă,… şi am continuat cu unu’ de profesionişti – că aşa se intitula jocu’ – unde am încercat toate maşinile, fiecare cum a vrut. Io, unu’, aş fi vrut pe bancheta din spate da’ în raza de acţiune a lentilelor mele nu se arăta nici o fumeie. Aşa că am continuat să visez.

Şi am condus noi, între ghilimele condus, circa juma de oră până când malţu’ prinse a se umfla în noi şi a ne da hameiu’ pe nas. Şi ne’am certat juma de oră că de ce ăla joacă cu maşina aia tare, că de ce ăla merge ca un bulangiu şi mă scoate de pe traseu şi tot aşa…că de ce ăla are maşina roz (p’asta n’am înţeles’o). Şi după ceartă am decis următoarele: jucăm toţi cu aceeaşi maşină – da’ cum majoritatea erau cu 2 locuri era cam greu să fim toţi la aceeaşi maşină. Ş’atunci o lumină ne’a luminat! Graţie becului economic din tavan am descoperit că putem juca multiplayer. Şi ce fericire a fost pe capu’ nostru, ce delir, ce au mai sărit capacele la bere de bucurie şi ce frumos spumegau băuturile în pahare. După această descoperire, am mai lămurit ceva: dacă unu’ conduce ca un bulangiu, să conducem toţi ca el. Nu era loc de bun simţ la mijloc! Şi l’am convins pe ăla cu maşină roz să renunţe la ea (n’am înţeles de ce, chiar arăta bine maşina)!

Şi am mai jucat încă_câteva ore bune descoperind că fiecare excelează la ceva: unii la proba de urină, unii la înjurături în trafic, alţii la derapaje necontrolate, alţii la capitolu’ romantism (5 minute a stat unu’ pe loc cu maşina că i se părea cel mai frumos peisaj din viaţa lui!). Iar după ce am terminat şi cu maşinile am zis să trecem la celălalt lucru la care se pricep cel mai bine bărbaţii. Da’ cum femei nu aveam, am decis să trecem la următorul lucru la care ne pricepem: fotbal. Am mai jucat niţel până când răpuşi de oboseală, stres, fluierăturile publicului, consumu’ de alcool – ce nu face casă bună cu sportu’ de performanţă – ne’am băgat la somn…pentru 2 ore.

Eh, şi mai pe seară, chinuit de o poftă de ceva dulce, văzui pe Frunza cum mânca gingaş un măr cu biscuiţi – suc de măr curgându’i pe barbă, firimituri de biscuiţi pe buze şi sprâncene – şi mi se făcu şi mie poftă de mere cu biscuiţi. Raşi. Mi’am preparat singur desertu’, am mai adăugat un ingredient secret: niscavai bucăţi de deşte şi niţel sânge. Rezultatu’? Extraordinar. Şi când mă gândesc că io am mâncat măr cu biscuiţi doar când am văzut’o pe Frunza. Astfel: când era ea mică 1-2 ani deşi până atunci nu mâncam nici în ruptu’ capului. Ş’acum. Ce fac gelozia şi nevoia de atenţie din mine…

Cam ăsta fu uichendu’ meu de copil…acum, că e luni, am revenit la stadiul de matur şi mă joc cu mailuri şi colete. Aş fi vrut să fie malţuri şi cotlete, da’ na! Voi făcurăţi recent ceva ca în copilărie?

bună de pus pe rană

- Frate, io ştiam că arăţi bine…da’ dacă ştiam şi că eşti aşa caterincă să mor de nu te scoteam la lăutari…

- Ceeeee? întrebă el cu ochii mari fixaţi asupra ei, făptura aceea minionă brunetă cu ochii negri. Cum adică la lăutari?

- Ooofff frate…la restaurantu’ ăla de la mine. Cântă unii aşa de bine de să moară duşmanii…Salam, Cercel, toţi frate…

El suspină, îşi întoarse capu’ spre geam şi privea pierdut afară sperând că poate vede pe cineva cunoscut şi scapă de ea. Şi când te gândeşti că e doar la prima întâlnire. Da, chiar la prima!

Ghinion, necaz şi prostie

O leapşă primită de la Raeka. Pare una interesantă aşa că mă decisei să o continui. Înainte de toate, pentru că mai mult ca sigur vor fi câteva voci care vor cere răspunsuri la întrebarea “De ce nu ai făcut şi leapşa Adei?”. Şi ca să răspund de pe acum, n’am răspuns pentru că io consider că în funcţie de împrejurări, dispoziţie, stare fizică pot face cam tot atâtea lucruri urâte cate aş putea zice acum că nu fac. Ştiţi voi cam la ce mă refer.

Aşadar, să începem.

Ghinionul – un lucru de care te loveşti involuntar, fără a deţine control asupra sa, la care cauţi soluţii pentru a-l depăşi. PS: Poate fi considerat ghinion şi necâştigul la Loto, dar acesta este un ghinion general al românilor, nu unul personal.

1. Dat mărunţi la cerşetori. Rămas fără bani de mâncare în ziua respectivă. Nici măcar de un covrig nu avui bănuţi. Portofelu’ cu restu’ banilor era acasă.

2. Alimentat Fabiola la OMV. Am vrut să fac plata cu cardu’, fiind ziua de salariu. Surprizăăăă…salariu’ nu intrase. Aşa că am lăsat talonu’ maşinii la benzinărie.

3. Am jucat şi io o singură dată la pariuri. D’estea cu fotbal, că fiind român mă pricep la toate. Şi am pus, ca să fiu sigur de succes, bănuţi pe echipele ce erau favorite certe. Nici un rezultat nu mi’a ieşit. De atunci tot fug de pariuri.

Prostia – lucruri făcute la repezeală, negândite, cu efecte negative asupra ta.

1. Acu’ vro 7 ani am lovit maşina lu’ tata. Io aveam permisu’ de vro 3 săptămâni aşa că vă daţi seama dramatism pe capu’ meu. Eh şi coborând io frumuşel din maşină să văd pagubele făcute, simt cum mă ia cu fiori pe şira spinării, că mă trec zeci de oceane pe frunte şi parcă’l vedeam pe tata cărându’mi vro 2-3 bătăi. Şi’n clipa aceea, cuprins de disperare futui un picior în uşa spate a maşinii, uşă pe care am izbutit s’o înfund. De ce e o realizare? Păi în perioada aia aveam 3 kile cu baxu’ de croasante în braţe. Ce s’a întâmplat după ce am stricat tăblăria uşii? Poliţistu’ mi’a ţinut o morală de juma de oră (foarte de treabă omu’) iar tata…nu s’a supărat că făcui accident, da’ şi când văzu uşa…

2. Pumnii daţi în tastatură şi calculator. Rezultat: peste 10 tastaturi rupte în 3 ani – din care unele scumpe, iar unele mai tari decât pumnii şi capu’ meu – şi carcasa de pc “remodelată”.

3. Cumpărarea maşinii (lu’ Gogu). Nu regret că am avut maşină, da’ acu’ – cu mintea de pe urmă, cum s’ar zice – dacă m’aş întoarce în timp nu m’aş lăsa să îmi iau maşină.

Necazul – poate fi numit şi ghinionul suprem. Sunt acele lucruri/fapte ce nu pot fi prevăzute sau prevenite, cu efecte grave asupra persoanei tale, ce pot să dăinuie mult timp după petrecerea lor.

1. Moartea dlui Georgescu, vecinu’ de palier ce m’a învăţat să scriu şi să citesc.

Şi cam atât la necazuri. Şi la leapşă.

Ca urmare, o pasez: Adei, Merilor (în caz că doresc), lu’ Gabi, Alinei, Erminuşei şi Crocodiţei (în schimbu’ cerealelor ). Şi restu’ pot s’o preia.

crucea de piatră

Caz real. Într-un sat din Bărăgan, acum pe picior de toamnă-iarnă. Personaje îs oameni simpli de la ţară, veniţi toţi de la munca_câmpului sau de la birt. Principalii îs un cuplu, el şi ea – le zicem Marin şi Veta – de vro 55 de ani fiecare şi un vecin – îi zicem Ion – de vro 49 de ani.

Şi iată cum începe.

Birtu’ de la intrarea în sat, pe ceas de seară. Soarele se culca încet p’o parte lăsând luna să îşi facă simţită prezenţa. Liniştea de peste zi caracteristică satului de bătrâni începea să se destrame o dată cu venirea oamenilor de la munci şi intrarea lor în micile birturi de pe marginea drumului. Peste tot clinchete de pahare, voci tari şi glume proaste. Totuşi în birtu’ nostru era linişte. Linişte pentru că cei 3 meseni, Marin cu Veta sa şi cu Ion, erau afumaţi bine de tot. Ei nu fuseseră la munci, fiecare având câte un motiv bun. Marin adoră să stea la poartă c’o cană de ţuică în mână ş’apoi să îşi viziteze via din pogoanele satului. Veta, săraca, e schiloadă şi în plus mai face curăţenie şi mâncare…printre gâturile de ţuică. Aceeaşi ţuică pe care o bea Marin…doar el! Iar Ion…Ion preferă să stea toată ziua în birt. Are 2 sau 3 copii, nici el nu ştie exact câţi, care în scurta lor viaţă de până acum i’au cam scos peri albi. Iar nevastă’sa…nici să n’audă de ea.

Eh şi cum stăteau ei cu ochii înroşiţi de alcool fixaţi la pahare, nescoţând nici un cuvânt aud, vocea lu’ Costel ce’l striga pe Marin. La poarta casei lu’ Marin.

- Marineee…bă Marine băăă…

- Ce parastasu’ mă’sii o vrea ăsta? zise Marin ridicându’se cu greu de la masă. Ce e bă? urlă el din gâtleju’ cel udat bine cu vodcă la jumate de 3 lei sticla.

- Bă Marine…unde eşti bă, ‘ânca’te’ar gaia să te mănânce! Aaa, bată’te să te bată. Bă Marine, am şi io nevoie de la tine de vro 5-6 kile de brânză, că îmi sunt nepoţii acia şi vor să cumpere niţică. Da’ am nevoie azi, mai încolo, pe la 8 aşa…că la 10 pleacă şi ei acasă.

- Bă…da…la 8…auzi…da’ aduci şi tu neşte vin d’al tău…

- Bă Marine…pă şi bani şi vin?

- Hai bă…’te drecu’ de zgârcit…tu’ţi rasa în cur, ai făcut 300 de vedre şi un kil nu dai şi tu…pupi pula brânză. Şi tu şi fie’ta…ai drecu’ zgârie-brânză.

- Ho bă că’ţi aduc…parastasu’ mă’tii…da’ nu mai zice de fie’mea…că iese rău pe urmă!

- Bă…îţi zic şi io acuma…nu te uita la mine că am băut un pic…da’ nici tu nu mai zici de mama, că săraca s’a chinuit mult să ma crească…

- Ştiu bă, cum s’o uit pe coana…doar e mătusă…ce drecu?

Îşi dau mâinile fericiţi şi fiecare pleacă în drumu’ lui: Costel să îşi anunţe fata iar Marin în casă să doarmă un pic. Intrat în casă se împiedică de prag, cade peste masă, se adună cu greu de pe jos înjurând’o pe Veta şi neamu’ ei de “ţărani proşti cu mâini de căcat” şi se întinde în patu’ din tindă.

La birt, văzând că Marin nu mai apare, Veta se decide să se ridice şi să plece acasă să’i încălzească mâncarea “criminalului ce mă bate de oricâte ori e beat”. Dădu să se ridice da’ alcoolu’ îi invinse picioarele şi fără ajutoru’ lu’ Ion nu ar fi reuşit. Aşa că sprijinită de Ion şi Ion sprijinit de ea, o luară către casă. Pe drum, tot spunându’i lu’ Ion câte pătimeşte ea, îi veni o idee.

- Mă Ioane…io vreau să i’o plătesc animalului…mă ajuţi?

- Fă…cum să te ajut? Ce vrei să’i faci lu’ nenicu?

- Hai mă…nu fi prost! Ajută’mă şi’ţi dau nişte vedre de vin ş’o gâscă. Zi…mă ajuţi?

- Te ajut fă…da’ ce vrei să faci?

- Las că vede el…când o fi.

Intraţi în casă îl auziră pe Marin sforăind ca şi când ar fi mânat porcii pe islaz şi atunci o lovi pe Veta…

- Bă Ioane…acum e momentu’. Hai la pat…

- Fă Veto…nu pot să’i fac asta lu’ nenicu’. Bagă’ţi fă minţile’n cap! Că acum îţi puşc 2 de dracu’ te ia!

- Bă da’ tu eşti prost…hai să mă ajuţi.

Şi luându’l cam cu forţa pe Ion îl duse la pat. Prin mintea lu’ Ion se perindau zeci de imagini, semne de întrebare cum de reuşise “schiloada asta să mă tragă la pat”, ce o să îi facă, cum şi cât…Îşi duse mâna la frunte, îşi trânti şapca de duşumea, îşi slăbi cureaua şi’şi lăsă pantalonii în vine…rămase doar în izmene cu ochii licărind de poftă la Veta…ş’o auzi…

- Ce dracu’ faci mă? Ce’ţi veni? Ţine’l de picere…vrei să ne joace pe amândoi?

Şi se conformă…cu pantalonii în vine îi ţinu’ picioarele apropiate lu’ Marin în timp ce Veta îi punea pantofii cei noi în tălpi. “Să se trezească nenicu’ acum, ne omoară pe amândoi. Da’ dau vina pe şchioapă, dă’o drecu!”. Se uită mai atent la Veta…acum îi lega picioarele lu’ Marin.

- Pune-i mâinile pe piept…aşa. Pune’i şi florile astea în mână. Aşa. Pune’i vata asta în gură…nu se îneacă mă mototolule! Uofff..cu cine semeni tu aşa moale mă? Aşa…acum adu crucea aia de o are el pregătită lângă casă. Pune’o acia lângă pat. Stai să aprind candela şi lumânările…aşaaa…acum să se trezească animalu’.

- Fă Veto….ce drecu’ faci tu fă? Că nenicu’ n’a murit…ce îţi veni fă…vrei să te ba…

- Marine…bă Marineeee…îs io Costel…am venit după brânză.

Iese Veta din casă la Costel şi după ce’şi dădu cu niţică apă pe faţă suspină adânc şi’l întâmpină pe om..

- Ce strigi mă aşa…vrei să’l tulburi…ooofff, Doamneeeee…Marineee…Doamneeee…

- Ce’ai fă? Ce s’a întâmplat?

- A murit Marin mă…în somn…Doamneeee…

- Dă’te fă…o împinse, o luă la fugă către casă intră şi’l văzu pe Marin întins în pat, cu vată în gură, mâinile pe piept, crucea lângă el şi candela aprinsă…căzu în genunchi…îşi scoase căciula, îşi dădu de 2-3 ori cu mâna nespălată peste păr…

- Marineeee…offf, bă Marine…verişoru’ meu, un’te duci tu băăăă…mă laşi singur acia…cu cine mai vorbesc io băăăă, ce veri şi rude mai am io băăăăăă…

După 2 minute de bocete, se întoarse sfios către Veta şi cu ochii în lacrimi îi zise:

- Auzi fă…da’ brânza pentru fie’mea a scos’o?

- Ce brânză mă…ţie ţi’e de brânză acum când omu’ meu e mort în casă?

În timpu’ ăsta se mai strânseră nişte vecini şi prinseră toţi a boci şi a aprinde lumânări pentru mort. Când…

- Bă…ce anafura şi grijania mamii voastre căutaţi voi la mine în casă bă. ‘tu’vă muma’n cur. Veto…ce caută ăştia fă? Iote…Costele, ce cauţi bă? Ce pizda mă’tii ţii ochii ăia beliţi la mine aşa bă? Şi ce drecu’ ai lumânări în mâini bă. Bă zgârcit eşti bă. Io’ţi zic vin şi tu…lua’o'aş pe fie’ta….Auzi bă…lumânări pentru brânză! Ptiu calicu’ drecu’….

Încheiere…după ce au aflat toţi păţania, s’au pus pe băute. Cu vinu’ lu’ Costel. După ce fiecare a plecat la casa lui şi Costel cu brânza la fi’sa, Veta se trezi într’o ploaie de pumni şi picioare. Puţin a lipsit ca în seara aia chiar să se ţină o lumânare aprinsă la capu’ patului pentru cineva…

…Săr…Sângerică! partea doi

Cea mai dragă poză mie din Londra.

Totuşi avea lenjerie…oare la cât timp i’or schimba’o?

…Săr…Sângerică!

A se citi Sir Sângerică, nu “io săr bă Sângerică!”.

Încep cu părerea făcută despre Londra. Într-un cuvânt: Ooooaaaauuuuuuuuuu!

În mai multe cuvinte: ‘Ai să’mi bag pula, că pizdă mai e!

Da’ pentru că spusei în titlu că’s săr, o să mă rezum la a spune doar: o experienţă minunată într’unul din marile oraşe ale lumii, în capitala unui fost imperiu, în “centru’” lumii…o civilizaţie diferită de a noastră (poate şi pentru că e civilizaţie mai mult ca la noi) în care te simţi străin doar pentru câteva secunde…ş’o bere a naibii de bună!

Aşadar, joi dimineaţa cu ochii împăiănjeniţi de somn şi urdori, târşâindu’mi picioarele pe gresia rece din casă şi lovindu’mi repetat deştele de tocuri de uşi şi colţuri de pereţi ajung in baie. Mă spăl cu apă foarte rece pe faţă, fac un duş – şi el foarte rece, că_conducta de apă caldă e spartă în faţa blocului – şi încep să cânt de bucurie că plec în Londra. Ajung la aeroport, check in, control, avion, zbor, aterizare şi…pula transport de la aeroport către hotel, hotel situat la o aruncătură de minge de cricket de Hyde Park. Sun la agenţia de turism din România ce se ocupase de tot, mi se dă un număr de telefon de la o agenţie din Anglia şi începe cearta. De ce nu erau şoferii în aeroport ca să ne ducă la hotel. După 15 minute ne dumirim, io şi englezoaica, că româncele încurcaseră numărul zborului. Ş’uite aşa am pornit cu metrou’.

Soare, câmpii verzi, bulevarde primitoare şi ajungem la hotel. Ne cazăm, ni se dau cardurile pentru acces cameră şi pornim cu liftu’. Impropriu spus, că eram singur în lift. Şi’n plus, fiind un săr nu ştiam că trebe introdusă cartela în fanta neagră (dacă era roz era altă şmecherie) din lift. Aşa că fiind posedat de un calm latin apăs pe 2, etaju’ unde eram cazat, de nebun, încep să înjur – la început printre dinţi iar pe urmă în gura mare – în timp ce vocea din lift spunea ceva. La un moment dat uşile se închid, liftu’ porneşte iar io mă sprijin satisfăcut de oglinzi crezând că am învins. Când colo…mă trezesc la etaju’ patru. Urcă 2 tăntici în lift, introduc ele cartela apasă pe la parter şi când nu se uitau la mine întind deştu’ arătător tremurând către butoane şi apăs scurt 2. Cobor la etaj în viteză, mă îndrept către cameră şi…4 stele, my arse!, vorba lor. O cameră de mă loveam tot timpu’ la genunchi şi mâini de mobilier. Las toate aruncate într’un pat, mă spăl un pic pe faţă ca să fiu sigur că nu visez, scot capu’ uşor din baie şi, într’adevăr, camera este de tot râsu’.

Ajung în recepţie, direcţia restaurant hotel şi mâncare că puiu’ cu paste din avion  nu îmi intrase nici măcar între măsele. Comandăm ceva specific: fish’n'chips şi bere. Na să vezi beleaua! Întreb ospătăriţa ce bere au convins fiind că o să înceapă cu Guinness şi apoi o să’mi trântească în urechi vro 10 nume de care nu auzisem. Când colo o auzii: Stela Artoa, Becks…

- No cucoană, îi zic io, ceva local aveţi?

- Guinness, da’ e irlandeză.

- Bun…şi am băut Peroni.

Am mers apoi un pic prin oraş…200m până la metrou, am luat Sightseeing Bus şi am făcut turu’. După dooji de minute deja eram cu ochii cât cepele şi mă visam mutat în Londra. Ne plimbarăm cu autobuzu’ până am îngheţat pe ceas de seară când autobuzu’ ne lăsă la câteva staţii bune de hotel. Aşa că o virarăm către Tottenham Court, via puburi, băurăm bere multă şi bună şi am şi mâncat ceva că io iar îmi adusei aminte de puiu’ cu paste din avion.

Ziua următoare fu destinată plimbării pe jos: Picadilly Circus, House Guard, St. James Park, Buckingham cu schimbu’ gărzii, Regent Street pentru cumpărături, London Eye, Parlamentu’, Big Ben, Westminster Abey ş’apoi vro 3-4 puburi şi vro câteva beri. Astea după micu’ dejun tipic englezesc: ou ochi – că mă vazură cu ochelari, cârnaţ, burger, fasole, ceva brânză pane, roşii la grătar, ceai şi fructe. Ce am reţinut din această zi: la metrou, aglomeraţie mare, mare. Io nu mai aveam loc să intru şi vazându’mă aşa plouat 2 tanti îmi făcură loc să urc în vagon între ele. 2 nemţoaice. Ş’am urcat între ele. Vorba aia: între 2 nu te plouă da’ nici bine nu’ţi e. Că aveau ele, fiecare, câte o pereche de ţâţe de ziceai că’s mingi de handbal, lipite de pieptu’ si spatele meu, de mă trecură năduşelile. Aşa că decisei să le arăt că’s săr şi ridicai catargu’ pentru a flutura steagu’. Ş’uite aşa n’am mai putut coborî io din metru vro 3 staţii din cauza englejilor ce nu făcură uşile mai late.

Sâmbătă fusei prin British Museum, puburi ş’apoi Madame Tussaud. Unde vazui ceva fantastic, la muzeu’ ăsta al cerii: nou’ Nissan Skyline GT-R circulând. Iarăşi cumpărături, cină şi multă bere. Şi ieri am aterizat. Câteva poze să vă simteţi bine, ş’o să revin cu poza vedetă de îndată ce mailu’ ăsta de 2 lei de munci o s’o ia din loc.

Şi uitai să vă zic o fază cu o fătucă afumată bine (săr’na  Cocoană că’mi amintişi):

Cum mergeam io cătinel aşa cu grupu’ meu de români către un pub, sâmbătă seara, mă simţii la un moment dat prins de mână. Mă întorc să vad ce e şi văd o bruneţică cu ochi verzi ce’mi zâmbea fermecător iar ochii ei luceau mirific în lumina becurilor de pe stradă lăsând să se vadă alcoolu’ consumat. Io, incheiat la geacă până’n gât, ea în mini, cizmuliţe lungi şi o gecuţă ce nu prea exista. Se uită ea la mine galeş aşa, chinuindu’se să stea dreaptă, îmi zâmbeşte după care o ia la pas înainte şi mă trage după ea. În clipa aia io în mintea mea făceam inventaru’: gumă n’am – da’ e muci gajica, prezervativ n’am – da’s în toalete, duş făcui dimineaţa – nu’i bai că e muci. Şi’n timp ce mă trăgea de mână, zice:

- Hey…

- Hey…zic io.

- Ooo, you’re not speakin’ english!

- No…i can speak..

- Nooooo…i really can speak in english!

- So do i…zic io zâmbind.

- You’re cute and i…hey…you’re not my boy!

- No, i’m not but i could be…zic io râzând.

Apare o mână din spatele meu, mână de bărbat, care o trage pe gajică de o parte…ş’aud:

- Sorry mate…she’s really drunk. I hope she doesn’t offend you!

lecţii

Braşov. Oraşu’. 2 zile. Vă daţi seama că’l cunosc ca’n palmă. Palma lu’ Budha, că a mea…ioc. Astfel că mi’am cumpărat harta Braşovului, cu gipiesu’ fiind certat. Şi pornesc la drum. De dimineaţă cu un mic ocol la ieşirea din Bucureşti că Pipera era asfixiată de maşini.

Şi iată ce am învăţat din acest periplu:

1. Cu harta în mână şi volanu’ pe genunchi, m’am rătăcit o dată. Şi’nc’o dată…apoi înc’o dată…şi încă de 4 ori.

2. Nu vă încredeţi în recomandări de la prieteni (“vila e super, ai toate condiţiile”). Verificaţi mai întâi să nu fie amplasată lângă calea ferată.

3. Nu spuneţi că sunteţi de la altă firmă doar pentru a beneficia de condiţii mai bune la cazare. Io eram din partea Romtelecom – cică – cazat, iar când am vrut să mă conectez la net n’a mers…aşa că:

- Mă scuzaţi – zic io sfios către gazda pensiunii – da’ netu’ nu merge deloc.

- Mai face el figuri din când în când…doar e de la dvs., de la Romtelecom.

- (Hait! îmi zic în minte) Ce net de căcat avem şi noi…şi mai ales câţi bani cerem pe el!

4. Traficul feroviar din zona Brașovului e foarte intens. Mai ales între orele 12 și 4 jumate noaptea: 8 marfare și 11 trenuri de călători (număratu’ oilor n’a dat roade!).

5. Poliţia rutieră română a descoperit o nouă metodă de a prinde şoferii cu talpa mai grea. În Timişu de Sus, radaru’ e amplasat într’o curbă. Chiar în ea. Astfel că cu tot cu detector şi frână m’a luat în colimator. 2 puncte.

6. Pe Naţional TV, după ora 1 noaptea e o emisiune cu 2 pupeze ce fac chat erotic. Nişte voci atât de senzuale că nici pompieru’ nu se scoală indiferent cât de rău ar arde!

7. Oamenii de pe bloguri sar pe tine când nu eşti de faţă!

Cam atât. Săptămâna viitoare voi mai scrie câte ceva când voi reveni din…diiin…diiiiiinn…LONDRA! Să nu vă porniţi iar pe mine, da?